«Patima mândriei este mama tuturor patimilor; biruie-o și vei birui toate». Sfântul Iosif de Volokolamsk

I. Citate din Sfânta Scriptură

«Iar durerile și patimile lumii acesteia nu se pot nici măsura, nici povesti» (Psalmul 64:12).

«Căci tot ce este în lume: pofta trupului, pofta ochilor și mândria vieții, nu este de la Tatăl, ci de la lumea aceasta» (1 Ioan 2:16).

«Păcătosul fuge chiar și când nimeni nu-l urmărește; iar cel drept este îndrăzneț ca un leu» (Proverbele 28:1).

«Pofta, dacă este concepută, naște păcatul; iar păcatul, dacă este săvârșit, naște moartea» (Iacov 1:15).

«Uite, patima poftei pătrunde în inimă și o rănește» (Ecleziastul 10:13).

«Nu te lăsa dus de patimi, căci patima îți va ruina mintea» (Proverbele 5:22).

«Cine se lasă dus de patimă, se lasă dus și de moarte» (Proverbele 18:3).

«Inima omului gândește calea lui, dar Domnul îndrumă pasul lui» (Proverbele 16:9).

«Înfrânează-ți sufletul, ca să nu fii stăpânul tău sălbatic» (Proverbele 25:28).

«Căci ceea ce face omul, acest lucru va fi și răsplăti» (Galateni 6:7).

II. Citate din Sfinții Părinți ruși si nu numai

 Sfântul Ioan Gură de Aur: «Patimile sunt ca niște fiare sălbatice: dacă le hrănești, se înmulțesc; dacă le neglijezi, se sting».

Sfântul Serafim de Sarov: «Luptă-te cu patimile tale, căci ele sunt mai primejdioase decât orice dușman de afară».

Sfântul Theofan cel Reîntregit: «Patima nu moare prin uitare, ci prin luptă și rugăciune».

Sfântul Nil Sorski: «Cine nu cunoaște patimile sale, nu poate să se îndrepte».

Sfântul Dimitrie de Rostov: «Patimile se ascund în adâncul sufletului; trebuie să le descoperi și să le birui».

Sfântul Ignatie Briancianinov: «Patima este un obicei rău care devine apoi - o a doua natura a ta; dar prin harul lui Hristos poate fi biruită».

Sfântul Amvrosie de Optina: «Când patima se apropie, strigă la Dumnezeu: «Doamne, ajută-mă!» și ea va fugii».

Sfântul Macarie de Optina: «Patimile nu se biruiesc prin puterea omului, ci prin hristică răbdare și rugăciune».

Sfântul Paissy Velicikovski: «Cunoașterea patimilor tale este începutul înțelepciunii duhovnicești».

Sfântul Leontie de Rostov: «Patima minții este mai primejdioasă decât patima trupului».

III. Citate despre patimi 

Sfântul Maxim Mărturisitorul: «Patimile sunt rădăcini ale păcatului; dacă le smulgi, dispare păcatul».

Sfântul Grigorie Palama: «Patimile se nasc din lipsa de dragoste; iar dragostea le biruie».

Sfântul Iosif de Volokolamsk: «Patima mândriei este mama tuturor patimilor; biruie-o și vei birui toate».

Sfântul Varlaam de Khutyn: «Patimile se hrănesc cu gândurile noastre; oprește gândurile și ele vor muri».

Sfântul Filaret de Moskova: «Patima este o boală a sufletului; iar Mântuitorul este singurul medic care poate să-o vindice».

Scris si tradus din limba rusa de Livia Radu M

toate drepturile rezervate@, interzis copierea

Pentru a comanda cartea in format electronic, scrie e-mail la mradu.livia@yahoo.com

Cele mai profunde citate si ziceri ale Sfintilor Parinti, de ajutor in greutati si in mantuire

«Cine se luptă cu ispitele, primeste coroana vieții.» — Sfântul Antonie cel Mare

«Înfrânarea limbii este începutul virtuții.» — Sfântul Ioan Gură de Aur

«Iubirea către Dumnezeu se dovedește prin iubirea față de frați.» — Sfântul Vasile cel Mare

«Călăuzirea duhovnicească este lumină în întuneric.» — Sfântul Grigorie cel Bogoslov

«Răbdarea în suferință aduce binecuvântare.» — Sfântul Efrem Sirin

«Postul curăță sufletul și întărește duhul.» — Sfântul Nil Sinaitul

«Mărturisirea adevărată este leac pentru suflet.» — Sfântul Ioan Casian

«Calea spovedaniei este calea împrospătării.» — Sfântul Maxim Mărturisitorul

«Frica de Dumnezeu este începutul înțelepciunii.» — Sfântul Andrei din Creta

«Binele făcut în taină este cel mai prețios.» — Sfântul Simeon cel Nou Teolog

«Rugăciunea ne unește cu Dumnezeu.» — Sfântul Gavriil Urgebadze

«Milostenia este semnul creștinului adevărat.» — Sfântul Filaret al Moscovei

«Cumpătarea este izvorul liniștei sufletești.» — Sfântul Paisie Aghioritul

«Credința fără fapte este moartă.» — Sfântul Iacov, fratele Domnului

«Ispita este proba virtuții.» — Sfântul Ioan Climacticul

«Silința duhovnicească aduce roade bune.» — Sfântul Silvestru al Rusiei

«Iertarea este măsura iubirii.» — Sfântul Serafim de Sarov

«Viața duhovnicească începe cu pocăința.» — Sfântul Theodor Studitul

«Faptele de milă sunt dovada iubirii către Dumnezeu.» — Sfântul Chiriac cel Venerabil

«Umilirea învinge toate ispitele.» — Sfântul Arsenie cel Mare

«Rugăciunea nestingherită deschide porțile cerului.» — Sfântul Eftimie cel Mare

«Pocăința aduce pace sufletească.» — Sfântul Nicodim al Sfintei Munte

«Cumpătarea în vorbe este semn de înțelepciune.» — Sfântul Grigorie Palama

«Iubirea frățească este oglinda iubirii divine.» — Sfântul Ilarion cel Mare

«Silința în post aduce lumină sufletească.» — Sfântul Varlaam al Moldovei

«Desăvârșirea duhovnicească se câștigă prin răbdare.» — Sfântul Ioan al Hrisostomului

«Mărturisirea pacatului este leacul sufletului.» — Sfântul Petru cel Mare

«Calea călugărească este calea crucii și a luminii.» — Sfântul Antim Ivireanul

«Ispitele sunt încercări pentru întărirea credinței.» — Sfântul Macarie cel Mare

«Faptele bune sunt semnele adevăratei credințe.» — Sfântul Nicolae al Mirilor

«Rugăciunea este dialogul cu Dumnezeu.» — Sfântul Romanos Melodul

«Smerenia deschide ușile binecuvântării.» — Sfântul Athanasie cel Mare

«Milostenia nu se măsoară în bani, ci în iubire.» — Sfântul Ioan cel Milostiv

«Postul este arma împotriva poftelor.» — Sfântul Teodosie cel Mare

«Pocăința este începutul vieții noi.» — Sfântul Pavel cel Simplu

«Cumpătarea în gânduri aduce liniște sufletească.» — Sfântul Dorotei de Gaza


«Viața duhovnicească se construiește zi de zi.» — Sfântul Ciprian al Cartaginei

SCRIS DE LIVIA RADU M

,,De ce suferim si avem necazuri ?,, scris de Părintele Haralambos Papadopoulos

   

 Atunci când Sfântul Antonie spune în Filocalie: „Ridică ispitele și nu este nimeni care să se mântuiască”, noi avem tendința de a interpreta toate lucrurile foarte legalist și moralist. „Trebuie să sufăr ca să mă mântuiesc!”, „Trebuie să pățesc ceva pentru a-mi ispăși păcatele!”. Aceasta este gândirea celor care nu se uită decât la litera legii. Sfântul Antonie nu se referă la acest lucru. Dacă s-ar fi referit la asta, atunci am fi avut un Dumnezeu care îi pedepsește pe oameni, care le forțează libertatea, le trimite boli…

 Sfântul Antonie nu vorbește despre asta. Prin înțelepciunea și experiența Duhului Sfânt și a vieții în pustie, Sfântul Antonie spune că nu ne putem mântui fără ispite.

 Pentru că încercările sunt cele care te vor aduce la o cunoaștere mai profundă asupra propriei persoane, a fratelui tău și, mai târziu, a lui Dumnezeu.
Încercarea vine să împlinească ceea ce noi nu putem săvârși singuri. De exemplu, dacă ni s-ar da un bisturiu să ne operam pe noi înșine, cât de adânc am tăia? Ne-am opri la suprafața pielii, am tăia puțin al doilea strat al epidermei, ne va durea și ne vom opri. De ce? Pentru că avem acest mecanism al autoconservării și al autoapărării, care există în ego-ul nostru.
Prin urmare singuri nu vom putea ajunge departe, nu ne vom putea lovi egoismul. Si, vine o încercare, care, fără să te întrebe – și asta e secretul încercării, că nu te întreabă: „vrei să vin azi, sau mâine?”-, intră în viața ta și, în focul ispitei, te vei zdrobi. Vezi că ești neputincios, că ai limite, vezi moartea înaintea ta și că nu ai nicio ieșire. 

Atunci găsești posibilitatea de a te smeri, de a te goli de tine însuți. Încercările sunt cele care ne vor deschide drumul și vor sparge coaja tare a egoismului! Iar, mai târziu va veni harul Sfântului Duh să ne întărească, acolo, în iadul nostru.

 În concluzie, ca să ajungă cineva în rai, trebuie să treacă de sute de ori prin iad! Nu există altă cale!

 Va trece de multe ori prin propriul său iad ca să ajungă în rai!

Părintele Haralambos Papadopoulos

Oamenii își vor PIERDE chipul OMENESC, vor trăi fără SUFLET și fără IUBIRE...

1. Pierderea Chipului Omenesc: De la „Chip” la „Fiară”

Sfântului Grigorie de Nyssa și Sfântul Maxim Mărturisitorul ne învață că omul a fost creat după „Chipul” lui Dumnezeu, având ca scop „Asemănarea”. 

Pierderea chipului omenesc înseamnă, de fapt, întunecarea acestui chip divin prin patimi.Chipul devine mască: Sfinții Părinți spun că, prin păcat, omul își pierde frumusețea originară și îmbracă „hainele de piele” ale animalității. 

Când omul nu se mai oglindește în Hristos, trăsăturile sale devin rigide, întunecate de mândrie și mânie.

Bestializarea: Sfântul Ioan Gură de Aur avertizează că omul care trăiește doar pentru trup își pierde demnitatea umană, devenind „lup” pentru aproapele său sau „porc” prin îmbuibare. „Chipul omenesc” se pierde atunci când rațiunea (partea conducătoare a sufletului) este robită de instincte.

2. Viața fără Suflet: Moartea spirituală în trup viu
În limbaj patristic, a trăi „fără suflet” nu înseamnă dispariția metafizică a acestuia (sufletul fiind nemuritor), ci moartea sufletului prin despărțirea de harul Duhului Sfânt.

Sufletul ca un cadavru: Sfântul Grigorie Palamas afirmă că, așa cum moartea trupului este despărțirea sufletului de el, tot așa „moartea sufletului este despărțirea acestuia de Dumnezeu”. Un om poate fi viu biologic, dar un „mort viu” din punct de vedere spiritual.

Sclavia simțurilor: Trăirea fără suflet este starea de „nesimțire duhovnicească”. Sfinții Părinți descriu această stare ca pe o împietrire a inimii (sklerokardia), în care omul nu mai simte prezența lui Dumnezeu, nu mai are mustrări de conștiință și funcționează ca un automat ghidat de plăceri momentane.

3. Existența fără Iubire: Iadul pe pământ
Sfântul Isaac Sirul și Sfântul Siluan Athonitul definesc iadul ca fiind incapacitatea de a iubi.

 A trăi fără iubire este semnul cel mai clar al înstrăinării de Dumnezeu, deoarece „Dumnezeu este Iubire”.Iubirea de sine (Filautia): Sfinții Părinți consideră că rădăcina tuturor relelor este filautia – iubirea pătimașă și egoistă de sine. Aceasta este opusul iubirii jertfelnice. Când filautia stăpânește lumea, oamenii devin atomi izolați, incapabili de comuniune.

Răcirea dragostei ca semn escatologic: Referindu-se la cuvintele Mântuitorului („Din pricina înmulțirii fărădelegii, iubirea multora se va răci”), Părinții pustiei explică faptul că păcatul acționează ca un îngheț asupra sufletului. Fără căldura Duhului Sfânt, relațiile interumane devin pur tehnice, juridice sau de exploatare.

Concluzie: Chemarea la Rezidire
Pentru Sfinții Părinți, această stare de „pierdere a chipului” nu este iremediabilă cât timp omul este în viață.
Soluția patristică pentru a nu ne pierde chipul, sufletul și iubirea este:

 Pocăința : Schimbarea minții și întoarcerea privirii de la sine către Dumnezeu.
Paza minții: Refuzul de a lăsa gândurile străine (ideologiile degradante) să pătrundă în altarul inimii.
Euharistia: Reîntregirea sufletului prin unirea reală cu Hristos, singurul care poate restaura „Chipul” cel întinat.
Fără o ancorare în viața liturgică și în asceză, omul contemporan riscă să devină, așa cum avertizau cuvioșii zilelor noastre (precum Sfântul Paisie Aghioritul), un „număr” într-un sistem rece, pierzând bucuria de a fi o persoană creată pentru veșnicie

Scris de Livia Radu M

Iubirea si iertarea conduc la desavarsire - Sfantul Porfirie Kavsokalivitul

IPS Athanasie de Limassol: experiențe personale cu clarvederea Sf. Efrem...

🔴 NEDREPTATEA atrage URGIA lui Dumnezeu – Sf. Paisie Aghioritul

Doar așa puteți scăpa de stres definitiv - Sf. Paisie Aghioritul

🔴 Nașterea lui Iisus din Fecioară – Sf. Ioan Gură de Aur

Sfântul Munte Athos, sfaturi duhovnicesti

„chiar dacă m-am smerit, vrăjmaşul nu pleacă...” Vrăjmaşul este viclean, nu şi fraier. El percepe faptul că nu te-ai smerit încă cu adevărat. Nu poate nici un om să îl păcălească. ,,

,,Noi avem în mână secera; avem sabia Duhului Sfânt, nu doar să biruim, nu doar să tăiem capul ba laurului, ci să alungăm definitiv păcatul prin uşile pocăinţei. Nu doar prin lucrarea spovedaniei, ci prin pocăinţă. Spovedanie este să mărturisesc păcatele, dar aici este vorba de pocăinţă –  ceea ce înseamnă schimbare, adică să nu mai fac păcatul din nou, niciodată,,

,,Când omul singur se va afla  în ceasul greutăţilor – căci mereu se va afla omul într-o desăvârşită singurătate, în greutate fără de pereche, cândva în timp, în ceasul pericolului— numele acesta, HRISTOS, este singurul ce ne însoţeşte şi este împreună cu noi şi ne mângâie , nu sentimental, ci cu adevărat existenţial, deoarece Hristos nu este doar atotprezent, ci în primul rând este înlăuntrul nostru. 

Efrem ieromonahul, stareţul Schitului Vatopedin Sfântul Apostol Andrei, Cuvinte simple din Sfântul Munte

 

 ,,Când se vor îndestula mintea şi urechile duhovniceşti şi trupeşti de multe-multe repetări şi pomeniri meniri ale numelui lui Hristos, prin rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!”, atunci va avea loc un fenomen de saturaţie, de îndestulare duhovnicească a minţii, a raţiunii, care se află înlăuntrul creierului şi este energia minţii, după îndrumătorii părinţi ai trezviei. Când se vor îndestula duhovniceşte cu adevărat, atunci, într-un mod firesc, începe îndreptarea minţii – este o coborâre şi în acelaşi timp o urcare plină de măreţie, o coborâre şi în acelaşi timp o intrare – spre cămara sa adevărată spre esenţa sa, spre centrul său de existenţă, care este inima duhovnicească, ce sălăşluieşte în mod excepţional în partea inimii trupeşti,,

 ,, omul are două memorii: în creier şi în inimă, adică memoria biologică şi cea spirituală. Spune Sfânta Evanghelie că Preasfânta Maică ţinea în inima sa toate cuvintele lui Hristos, vedea Maica Domnului în amănunt, cum se mişca, cum vorbea, cum păşea, ce zicea, deoarece Hristos lucrează neîncetat, lucrează şi ca Dumnezeu şi ca om. Toate le făcea în dublă calitate. Şi ca Dumnezeu binecuvânta cele materiale, orice lucra binecuvânta; de pildă, pe unde păşea Hristos, era binecuvântat pământul acela,,

 ,,vom da socoteală lui Hristos pentru fiecare cuvânt al nostru. Pentru cuvântul viu, cuvântul de pocăinţă, pentru cuvântul de slăvire, pentru cuvântul ortodox. Închipuiţi-vă ce socoteală vom da pentru cuvintele păcatului şi pentru fiecare lucrare şi gând păcătos,,

 ,,Frica de Dumnezeu cea curată este ca un pol ce atrage ca un magnet foarte puternic şi adună bucăţile sparte ale minţii, cele împrăştiate peste tot, cele care fac zboruri necontrolate, cele care sunt ca nişte fii risipitori aflaţi în beciurile adânci şi în murdăriile nelegiuirii, nu numai ale murdăriei trupeşti, dar şi ale oricărui fel de murdărie, în primul rând al egoismului şi al trufiei. Căci acestea două din urmă nasc cea mai mare mizerie în suflet, nu în trup. Mizeria începe de la mândria minţii noastre, de la mândria sufletului: „nu sunt ca acela, ca mine nu există altul, niciodată nu va mai fi cineva ca mine, simt unic, simt irepetabil, sunt... sunt...”. Iar într-un final omul ce gândeşte aşa, poate chiar să se demonizeze,, 

Cuvinte simple din Sfântul Munte – Învăţătura Sfântului Ignatie Briancianinov despre Rugăciunea lui Iisus

Pr. Rafail Noica - Chemarea spre călugărie

,,Chemarea de la Dumnezeu spre a fi calugar,,

Chemarea lui Dumnezeu se primeşte prin rugăciu­ne, în clipa cînd simţi această chemare, trebuie conti­nuată rugăciunea pînă cînd devine clară, până cînd o confirmă într-un fel.



Părinte Rafail, vorbiţi-ne despre călugăr!

Cine poate fi călugăr?

 Ce se întîmplă în clipa în care simţi chemarea spre călugărie? Rămînerea în lume nu este mai folositoare, pentru că în mănăstire ce poţi face bun pentru ceilalţi? 

Oare poţi să fii călugăr şi în lume? S-ar părea că lumea nu-ţi dă această posibilitate.


Aş începe prin a spune că nu chemarea lui Dumnezeu dezbină lumea. Dacă eu îmi găsesc menirea, dacă aud chemarea lui Dumnezeu, orişicare ar fi ea, o să fie bine pentru mine şi pentru toţi, ori vădit, ori nevădit. 

Nevăditul este mai ales rugăciunea, care este o energie ce umple lumea. Cînd m-am întors în Orto­doxie, energiile ei m-au învăţat de la sine multe lu­cruri, pe care le-am intelectualizat după aceea. Chemarea de la Dumnezeu se poate asculta fără să te mai gîndeşti la consecințe. Dacă ştii că-i de la Dumnezeu, este destul. Şi aici începe taina duhovniciei şi a ascultării.

 Ascultarea, nefiind o disciplină, ci o deschidere de inimă, până la urmă devine deschidere de inimă către Dumnezeu, cînd Dumnezeu face din tine ceea ce ştie El. 

Şi El ştie cum să potrivească mădularele acestui trup care este omenirea, atîta timp cît sîntem omenire — zic aici, în istorie — că pînă la urmă devenim om; nu mai este omenire, devenim un singur om, precum şi Dumnezeu în trei Persoane este un Dumnezeu.

 Dar atîta timp cît suntem despărţiţi, în sensul că unul poate alege calea asta şi altul pe cea­laltă, şi unul poate lucra mai bine aici iar altul acolo, Dumnezeu ne împarte aşa cum ştie că fiecare se va împlini mai mult şi că planul de mântuire al Său se va împlini întru totul.


Chemarea lui Dumnezeu se primeşte prin rugăciu­ne, în clipa cînd simţi această chemare, trebuie conti­nuată rugăciunea pînă cînd devine clară, până cînd o confirmă într-un fel. 

Şi putem să urmăm această cale pe care ne-o dezvăluie Dumnezeu, fără să ne mai gîndim prea mult.


Cît priveşte rămînerea în lume, poate nu-i nevoie să explic prea mult, fiindcă este destul de evident. Rămîi în lume, unde trăieşti, împărtăşeşti soarta aproa­pelui tău şi încerci, pe cît posibil, să-ţi faci şi tu dato­ria, ca societatea să meargă mai departe. Deci, în lume, în călătoria vieţii tale, întîlneşti alte suflete ca tine. (...)


Nu sînt un individ; sînt o persoană, adică în dure­rile şi căutările mele trăiesc pe fiecare om, trăiesc esenţial fiecare fiu şi fiică a lui Adam. 

Şi trebuie ca rugăciunea să meargă mai departe, mai înflăcărată pentru aproapele, care eşti tu, un necunoscut pentru mine (aşa cum înţelegem noi exterior), deşi nu eşti necunoscut, pentru că în căutările mele, în năzuinţele şi nădejdile mele, în păcatele mele, dar şi în dorinţa către mântuire te cunosc pe tine, tu eşti acela, căci esenţial sîntem aceeaşi fire.


Deci, călugărul poate trăi sau văzut, sau nevăzut aceste lucruri. Sfîntul nostru Siluan n-a fost „apreciat" toată viaţa lui. Trăia într-o mănăstire de 2500 de oa­meni şi mai nimeni n-a văzut mare lucru în Sfîntul Si­luan. 

Doar cîţiva îl apreciau mai mult, între care Pă­rintele nostru Sofronie. Acesta de la început a avut o deosebită veneraţie pentru ţăranul ăsta cu numai două ierni de cultură (s-a dus două ierni la şcoală în Ru­sia ţaristă, învăţînd să scrie şi ceva aritmetică).

 Şi Pă­rintele Sofronie, om de mare cultură şi învăţătură, avea un adînc respect pentru acest Siluan şi Domnul i-a arătat cine este acest om. Dacă n-ar fi fost Părinte­le Sofronie, istoria l-ar fi „îngropat" pe Siluan, dar acum e cunoscut în lumea întreagă; scrierile lui, pe care Părintele Sofronie le-a adunat într-o carte, sînt traduse în 14 limbi sau chiar mai multe. 

Dar chiar clacă Sfîntul Siluan ar fi trăit singur şi nevăzut, energia rugăciunii lui ar fi rămas în lume. Dar a binevoit Bunul Dumnezeu să ne mângâie prin cuvintele acestui mare sfînt şi mulţi au găsit şi mângâiere şi mântuire prin aceste cuvinte. Deci, iată un aspect al călugăriei.


Celălalt Noica – Mărturii ale monahului Rafail Noica însoțite de cîteva cuvinte de folos ale Părintelui Symeon, ediția a 4-a, Editura Anastasia, 2004, pp. 87-89

sursa https://doxologia.ro

Parintele Calistrat -- DESPRE POCAINTA

  Gandeste-te la durerea sufletului cea neincetata, la lacrimile sufletesti fara sfarsit. Muta-ti apoi gandul la ziua invierii si la infatisarea inaintea lui Dumnezeu".

Moartea de o va avea omul in minte, spune Sfantul Antonie, nemurire este, insa, spune el, nu de moarte trebuie sa ne temem, nu de ea trebuie sa ne ingrijim, ci de pierderea sufletului, care echivaleaza cu moartea vesnica.

Fricii naturale, angoasei fata de lume si fata de capcanele ei ademenitoare, ii ia locul frica sau mai degraba preocuparea de cele duhovnicesti. Cea mai recomandata metoda a asceticii filocalice de paza fata de pacat este rugaciunea neincetata, unita cu aceasta cugetare la moarte si la cele ce ii vor urma: scaunul infricosat si cutremurator al judecatii, lacrimile sufletesti fara sfarsit, spaima si framantarile. Aceasta este aducerea aminte de moarte, moartea de fiecare zi, suspinul de fiecare ceas, la care indeamna Sfantul Ioan Scararul.

Criteriul clasic de mare discernamant duhovnicesc este cel mentionat de Evagrie: sa ne purtam in viata de zi cu zi ca si cum am muri si ar trebui sa dam socoteala a doua zi, iar fata de trup sa ne ingrijim, ca si cum ar trebui sa traim multi ani.

Aceasta constiinta a pacatoseniei noastre, izvor al caintei permanente, este o dovada de autocunoastere, de reala cunoastere a noastra. Aceasta cunoastere ne ajuta sa ne pazim constiinta – acel dar dumnezeiesc de care vorbesc Parintii filocalici - curata, fata de Dumnezeu, de parintele nostru duhovnicesc, fata de oameni si lucruri. Constiinta este "oglinda" a vietuirii noastre. Curatia sau intinarea ei sta in puterile noastre. Omul o poate pastra curata si luminata, privind in ea voia si glasul lui Dumnezeu, sau o poate calca, dispretui, intuneca, devenindu-i potrivnic, iar la judecata avandu-o drept osanditor.


Ne pazim constiinta fata de Dumnezeu cand ii respectam si implinim poruncile sale; fata de duhovnic, spovedindu-ne cu sinceritate si infaptuindu-ne canonul dat; fata de semeni, nefacand nimic din ceea ce stim ca necajeste sau raneste pe aproapele, fie cu lucrul, fie cu cuvantul, fie cu infatisarea, fie cu privirea. Iar fata de lucruri, nefolosindu-l rau, nestricandu-l, ci descoperindu-I adevarata sa ratiune, cea dumnezeieasca, in legatura cu Ratiunea suprema - Hristos.

Autocunoasterea sau cunoasterea de sine este una din cele mai adanci cunoasteri pe care o poate dobandi omul. Intr-o prima faza, aceasta cunoastere de sine are sensul cunoasterii starii noastre de pacatosenie, de nedeplinatate duhovniceasca. Ea se identifica, pe aceasta treapta cu constientizarea propriei noastre pacatosenii. Pe o treapta superioara, aceasta cunoastere obiectiva dobandeste un sens moral mai accentuat, constand in dorinta de a ne elibera de patimi si de a dobandi virtutile, pentru a ajunge la adevarata cunoastere si traire a lui Dumnezeu.

A te cunoaste pe tine inseamna, pe treptele cele mai inalte ale vietii duhovnicesti, a fi constienti de adancul pe care il reprezinta fiinta umana, a descoperi Imparatia lui Dumnezeu din launtrul nostru, din adancul nostru cel de taina, cum prefera acesti scriitori spirituali sa numeasca inima noastra. Insa, a depista, sesiza si experia prezenta harismatica a lui Dumnezeu, salasluit, cum spune Sfantul Marcu Ascetul, in adancul sufletului nostru, inca de la Botez, inseamna a experia infinitatea de sensuri si intelesuri, abisul de bunatati dumnezeiesti din sufletul nostru pe care pacatul nu le poate decat acoperi, a actualiza toate aceste potente.

De aceea, celui ce se cunoaste pe sine cu adevarat, i se da cunostinta tuturor. Asa se intampla cu sfintii, care, datorita vietii lor imbunatatite dobandesc o cunoastere largita, extinsa, expresie a cunoasterii si inspiratiei pe care le aduce Duhul Sfant. Sfintii isi cunosc deplin piscurile si adancurile sufletului, ii cunosc si pe ceilalti ca pe ei si au o anumita cunoastere a celor viitoare.

Cunoasterea de sine a celui duhovnicesc nu este o cunoastere exterioara, unilaterala, limitata, ci una interioara, in bogatia de sensuri pe care o are viata omeneasca. Este o cunoastere experimentala, prin participarea si unirea cu realitatea cunoscuta, care, pe treptele cele mai inalte este Insusi Dumnezeu, izvorul oricarei cunoasteri si autocunoasteri. Cunoasterea de sine este, la cei duhovnicesti, luminata de Dumnezeu, caci nu putem cunoaste bine, autentic si nu ne putem cunoaste cu adevarat decat in Dumnezeu si prin Dumnezeu. Doar harul dumnezeiesc poate potenta firea umana pana la sesizarea cat mai exacta, interioara, a realitatilor vietii sufletesti.

Cunoasterea de sine este totdeauna un act de pocainta, caci, pe masura ce inaintam in aceasta cunoastere, pe langa plusurile duhovnicesti, ne dam seama permanent si de minusurile sau de scaderile noastre, nu atat intelectuale, rationale, cat mai ales morale, duhovnicesti. Adevarata cunoastere de sine incepe prin pocainta si nu se termina niciodata, cufundandu-se tot mai mult in adancul, in oceanul sau abisul smereniei.

A te cunoaste pe tine inseamna a accepta sa te smeresti, dupa cum in smerenie omul are adevarata cunoastere de sine, caci aceasta da un plus de cunoastere. Pe treptele cele mai inalte, cunoasterea de sine inseamna a simti deplin conditia de creatura, fata de Creatorul iubitor.

Si, spune Sfantul Petru Damaschinul, celui ce se cunoaste pe sine asa cum este, i se da sau i se descopera cunostinta tuturor.

Spiritualitatea filocalica vorbeste despre parinti duhovnicesti vazatori cu duhul, care au darul stravederii sau inainte vederii, al cardiognoziei, al sfatului, al proorociei sau profetiei. Toate acestea sunt efectele pazei mintii sau trezviei, la care se adauga darul Sfantului Duh.

La aceasta cunoastere de noi insine, dovada a discernamantului duhovnicesc, ne indeamna si Ava Dorotei, ucenic al Sfantului Ioan Scararul, spunandu-ne ca "suntem datori sa ne cercetam nu numai in fiecare zi, ci si in fiecare an si luna si saptamana si sa zicem: "In prima saptamana, eram impovarat cu aceasta patima. Oare cum sunt acum?" De asemenea, sa se cerceteze toti in fiecare zi pe ei insisi, intrebandu-se: "Oare am inaintat putin sau ne aflam in aceleasi, sau am cazut si mai rau?".

Avem datoria sa ne cercetam zilnic, pentru modul in care ne-am petrecut ziua si noaptea, daca am avut sau nu ravna la rugaciune, la priveghere, la citirile dumnezeiesti si totodata sa ne sarguim sa ne pocaim si sa ne indreptam pe noi insine, avand convingerea ca pocainta permanenta duce la micsorarea rautatilor, adica a patimilor.

Tot in legatura cu aceasta pocainta permanenta, Sfantul Marcu Ascetul ne invata ca trebuie sa ne caim nu numai pentru pacatele deja savarsite, ci si pentru binele infaptuit, pentru ca am fi putut sa-l gandim si sa-l fi savarsit inainte. Parintii ne dau temeiuri sa ne pocaim deci pentru fiecare fapta buna sau rea, pentru cantitatea lor de nedesavarsire. Pocainta permanenta trebuie sa urmeze tuturor faptelor, gesturilor, cuvintelor si gandurilor noastre pacatoase, pentru neputinta noastra de a le curati si spiritualiza, dar totodata trebuie sa insoteasca fiecare fapta, cuvant sau gand bun, virtuos, pe care-l avem cu privire la acestea, trebuie sa ne pocaim pentru ezitarea noastra de a le fi savarsit pana atunci sau actualiza, precum si pentru doza de imperfectiune, pentru amprenta de nedeplinatate a lor.

Regula Parintilor filocalici este ca pocainta trebuie sa preceada, sa insoteasca si sa urmeze fiecare actiune, lucrare, cuvant sau gand al omului duhovniceasc, pentru nedesavarsirea lor.

In mod deosebit, darul pocaintei este legat de smerita cugetare si de darul lacrimilor. Darul lacrimilor – donum lacrimarum - arata gradul sau nivelul pocaintei noastre. Sfantul Simion Noul Teolog spune: "sa nu zica cineva ca este imposibil a plange zilnic, caci cine vorbeste astfel afirma ca este imposibil sa te pocaiesti in fiecare zi si rastoarna intreaga Sfanta Scriptura, ca sa nu zic chiar porunca lui Dumnezeu".

Lacrimile duhovnicesti se dobandesc pe masura curatirii si spiritualizarii firii noastre si sunt un semn al prezentei si lucrarii dumnezeiesti in inima noastra. Aceste lacrimi, ca de altfel si pocainta si plansul duhovnicesc din care izvorasc, au doua directii: o privire spre un trecut pacatos, patimas, si o intoarcere catre un viitor plin de nadejdea iertarii si dobandirii mangaierii si fericirii vesnice. La inceput, ele sunt amare, de tristete, de regret pentru caderea firii noastre umane in starea antiharica a pacatului. Pe masura dobandirii iertarii, ele devin tot mai dulci, devin lacrimi de recunostinta fata de Dumnezeu si de bucurie duhovniceasca. Cele dintai sunt "lacrimi care ard", cele care le urmeaza sunt "lacrimi care ingrasa". Astfel, lacrimile de pocainta, curatitoare, devin, pe treptele superioare ale rugaciunii, lacrimi de bucurie, de coplesire, de smerenie in fata maretiei si bunatatii divine.

Lacrimile ascetice, curatitoare, purificatoare, lacrimi de pocainta, pe masura inaintarii in lucrarea virtutilor, se spiritualizeaza tot mai mult, devenind lacrimi mistice, contemplative, harismatice, lacrimi ce exprima bucuria desavarsita a unirii cu Dumnezeu. In general, trecerea de la cele dintai lacrimi la cele de al doilea fel, este considerat a fi semnul trecerii de la starea trupeasca la cea duhovniceasca.

Pe treptele cel mai inalte ale pocaintei, locul cuvintelor, care pastreaza totusi ceva exterior, este luat de lacrimi, ca expresie a participarii depline, integrale a fiintei noastre la viata duhovniceasca. Cand orice cuvant tace, despre pocainta si dragostea noastra de Dumnezeu vorbesc lacrimile.

Plansul si lacrimile duhovnicesti, rod al curatirii finite noastre si totodata al prezentei tot mai accentuate a harului in sufletul nostru, redau naturii omenesti transparenta ei, din starea naturala, anterioara amestecarii sale cu pacatul, ajutandu-l pe crestin sa cunoasca mai bine si sa zareasca mai clar tinta vietii sale - sfintenia.

Chiar si din aceste scurte consideratii privind valoarea pocaintei in viata duhovniceasca, ne putem da seama ca ea are un rol central si reprezinta o lovitura data pacatului si patimii, in increngatura lor, in rodirile lor perverse si pacatoae, dar in acelasi timp la radacina lor. Pocainta loveste in temeliile, in esenta, in cauzele pacatelor. Ea distruge nu numai manifestarile lor, ci le subrezeste temelia, loveste in gandul prim sau intentia pacatoasa. Ea nu este doar o piedica pusa in calea pacatului, un frau al firii, ci are un rol pozitiv, constand in darul ei de a reintoarce aceste puteri ale firii, care lucrau orbeste pacatul, spre spiritualizarea lor, spre bine si adevar, spre Dumnezeu si semeni.

Cainta este incercarea ascetica, profunda, curatitoare, purificatoare, de ridicare deasupra valurilor marii pacatului si patimilor, pe marea linistita a virtutilor si catre orizontul, catre vazduhul infinit al desavarsirii. Este iesirea si inaintarea din oceanul tenebros al egoismului, al multumirii de sine si al complacerii in aceasta situatie de decadere a noastra, catre vazduhul senin al iubirii si respectului deplin.

Pocainta este o forta morala de prima valoare, sursa oricarui progres spiritual al crestinului. Legata de constiinta pacatoseniei noastre, iar pe treptele ei cele mai inalte izvorand lacrimi duhovnicesti, pocainta permanenta este calea si sursa oricarui progres duhovnicesc. Pocainta este cea care - dupa cum marturiseste Sfantul Ioan Scaraul - invie, plansul cel care bate la usa cerului, iar cuvioasa smerenie, cea care il deschide, de calitatea ei depinzand succesul sau incununarea oricarui effort duhovnicesc al nostru.

Sfantul Ioan Scararul ne avertizeaza ca: "Nu vom fi invinuiti, o prieteni, la iesirea sufletului, ca nu am savarsit minuni, nici n-am teologhisit, nici ca n-am fost vazatori, dar vom da negresit socoteala lui Dumnezeu ca n-am plans", adica pentru faptul ca nu ne-am pocait.

Ori de cate ori gresim, sa ne pocaim, daca vrem sa avem constiinta aparator si sa nu ne acuze si sa ne smereasca insele faptele noastre. Iar daca vrem sa nu avem pentru ce sa ne pocaim - desi Parintii ii deplang pe acesti "desavarsiti" - sa nu gresim.

Pr. Ioan C. Tesu
sursa http://www.crestinortodox.ro

Pr.Cleopa -Cum inseala diavolul -Despre pacatul betiei

Sfântul Nicodim Aghioritul ,,Războiul Nevăzut,,

    De ce hotararile noastre adesea n-ajung la realizari ? Cei ce-si dau seama de viata ticaloasa ce o duc, si voiesc s-o schimbe deseori sunt biruiti si amagiti de vrajmasi cu aceasta arma: "dupa aceasta, dupa aceasta", "maine, maine", "intai sa fac aceasta si apoi ma voi apleca cu mai multa sarguinta la darul lui Dumnezeu si la viata spirituala; sa fac azi aceasta si maine ma voi indrepta".

Cauza ei este lenevirea si ignoranta noastra, pentru ca fata de o astfel de cauza, de care depinde toata mantuirea sufletului nostru si toata cinstirea lui Dumnezeu, nu luam toata energia si taria noastra sa zicem: "Acum, acum sa duc viata duhovniceasca, sa ma pocaiesc, iar nu maine",
"Acum" si "Azi" sunt in mana mea iar "dupa aceasta" si "maine" .


Voiesti a sti, o omule, cand sunt tari si nezdruncinate hotararile tale ? Cand n-au vreo incredere in tine si cand sunt intemeiate pe speranta si increderea in Dumnezeu.


De aceea obisnuieste-te a iubi mai mult greutatile, ce duc la dobandirea virtutii decat virtutile insasi.
Vointa ta sa fie hranita totdeauna de aceste dificultati, uneori cu putin, alteori cu mult, daca vrei sa castigi faptele bune.
Fii incredintat ca te vei birui si pe tine si pe vrajmasi cu atat mai eroic cu cat vei imbratisa si vei iubi mai mult greutatile.

Deoarece hotararile noastre adesea nu au in vedere virtutile si vointa lui Dumnezeu, ci propriul lor folos, chiar daca la inceput am luat hotarari numai in vederea desfatarilor duhovnicesti si dobandirea darurilor dumnezeesti.

De aceea in necazurile ce ne stramtoreaza nu gasim alt ajutor decat sa ne propunem acest scop si sa ne decidem a dori sa ne dam cu totii lui Dumnezeu si savarsirii faptelor bune.
Daca tu, iubite frate, voiesti sa te dai la aceasta practica sfanta, ia seama cu toata atentia cand te afli in desfatari duhovnicesti si fii smerit in hotararile tale. Mai ales, ia seama sa nu-ti pui porunci si reguli ca sa nu le caici si sa nu cazi in pacat.

Dar cererea si dorinta sa fie una si aceeasi: a fi ajutat de Dumnezeu ca sa poti suferi toate impotrivirile fara a-ti scadea virtutea rabdarii si fara a face neplaceri Dumnezeului tau.

Cand vrajmasul nu poate birui nici pe cei ce au fost robiti de pacat, nici pe cei ce lupta a se elibera de el, cum am spus, mai sus, alearga la cei imbunatatiti duhovniceste, lupta impotriva lor cu mult mestesug, facandu-i a uita de inamicul lor care-i langa dansii, ii ataca cu mare violenta si ii hraneste. Ei isi inchipuie lucruri peste puterea lor mai inainte de a ajunge la desavarsire.

Din aceasta ia nastere neglijenta de ranile primite. Socotind aceste pofte si hotarari ale savarsirii ceva deja realizat se mandresc in diferite chipuri. De aceea nu voiesc a suferi nici cel mai mic obstacol ori cuvant, ci isi petrec timpul cu multe si lungi reflexiuni crezand ca gandirea lor e sigura.
Si atunci sufera mari tulburari pentru iubirea lui Dumnezeu. Si fiindca atunci cand isi fac aceste inchipuiri nu simt nici o suparare si impotrivire in trupul lor se socotesc a fi pe treapta celor desavarsiti, care sufera mari amaraciuni.

Nu-si dau seama ca una sunt cuvintele si hotararile, alta lucrurile si faptele.

Deci, frate, de voiesti sa scapi de aceasta cursa hotaraste-te a lupta cu vrajmasii diavoli care te ataca in fapt concret si vadit.
Atunci vei vedea lamurit daca hotararile tale luate sunt adevarate ori false, puternice ori slabe, incat vei putea merge spre virtute si desavarsire, pe o cale batuta, sanatoasa si imparateasca. Iar contra vrajmasilor ce nu te supara acum, te sfatuiesc sa nu te ridici cu razboi decat dupa ce in prealabil vei cunoaste ca cu vremea te vor ataca.

 Cu aceasta cunoastere de mai inainte te poti pune in paza, poti lua hotarari ca sa li te impotrivesti ca atunci cand vor veni sa nu-ti poata face nimic, gasindu-te pregatit.

De aceea nu lua vreodata hotararile tale drept fapte si realizari, chiar de ai fi deprins in virtuti de catva timp cu metode foarte potrivite.

Fii smerit, teme-te de tine si de neputinta ta.

Nadajduieste numai in Dumnezeu, alearga la El cu dese rugaciuni sa te intareasca si sa te apere de primejdii, dar mai ales de orice prezumtie si nadejde in tine.
Astfel, de vei fi smerit, chiar de nu vei fi scutit de unele mici neajunsuri (in care uneori te lasa Dumnezeu ca sa-ti vezi neputinta si de sunt in tine sa pazeasca unele lucruri bune), totusi ti-e permis sa doresti si sa-ti propui scopuri decisive a te sui la o treapta mai inalta de desavarsire.
Amagirea folosita de diavol a ne scoate din calea virtutii

Diavolul mai are o amagire contra noastra cand vede ca mergem spre virtute. El ridica asupra-ne diferite pofte ca sa ne faca a cadea din calea virtutii. Sa ne arunce in vicii.


Dupa ce nasc intr-insul aceste pofte, le alimenteaza cu aceleasi simtiri si incet-incet le intareste astfel incet incep a-l intrista si a se mahni ca nu le poate indeplini dupa voia lui. Cu cat aceste pofte si dorinti dintr-insul devin mai mari cu atat creste supararea si tulburarea inimii lui. Apoi cu indemanare vrajmasul il face a nu-si mai suporta boala ca pe o boala, ci ca un obstacol in calea virtutilor.

Adus de vrajmas aici cu mare dibacie ii rapeste din minte scopul si tinta ce a avut a-i servi lui Dumnezeu mai bine si a dobandi mai multe virtuti. Si astfel nu-i lasa nimic altceva decat dorinta de a scapa de boala, lucru ce nu merge dupa vointa lui. Atunci se supara si se tulbura incat isi pierde toata rabdarea.

Astfel ajunge ticalosul a cadea in rautatea nerabdarii, din virtutea rabdarii cu care mai inainte era impodobit, fara a se simti ca merge spre desavarsire


Tot astfel, chiar cand esti pus sub canon de parintele tau duhovnicesc pentru vreun pacat si de aceea nu poti dupa pofta ta a urma toate cucerniciile tale, mai ales a te apropia de Sf. Impartasanie, nu te tulbura si nu te supramahni, ci lepadand toata vointa ta, imbraca-te cu ceea ce ii place lui Dumnezeu, zicand cu durere in inima ta: "Ah, daca ochiul dumnezeestii Providente n-ar fi vazut in mine ingratitudini si neajunsuri, desigur n-as fi ajuns intr-atata ticalosie, ca sa fiu lipsit de harul prea Sfintelor Lui Taine: de aceea vazand ca Domnul meu prin aceasta imi arata nevrednicia mea, laud si preamaresc in veci Numele Lui, zicand catre Dansul: "Stapane iubitorule de oameni; nadajduind in bunatatea Ta desi sunt nevrednic a Te primi in sufletul meu prin dumnezeestile Taine, nu incetez in altfel a-Ti deschide inima mea, ca sa intri duhovniceste intr-insa, s-o intaresti contra inamicilor ce cauta s-o desparta de Tine.

De vei pazi aceste sfaturi fii sigur ca la orice pofta de bine ce nu poti savarsi, venita din fire ori de la cel rau care totdeauna doreste a te scoate din calea virtutii, ori alteori chiar de la Dumnezeu, ca sa dovedesti supunerea ta fata de vointa lui; in orice dorinta a ta neimplinita, zic, vei avea ocazia sa multumesti lui Dumnezeu si sa-I placi.

 Pentru ca in aceasta consta adevarata cucernicie si slujirea ce o cere Dumnezeu de la noi.

Si sa mai stii ca nu trebuie sa te superi si sa pierzi rabdarea in necazurile si ispitele ce vin, ori din ce parte ar veni, ci se cuvine a utiliza mijloace legale si rationale care de obicei sunt folosite de robii lui Dumnezeu; adica: sa nu te dai pricina lor si sa rogi pe Dumnezeu a te izbavi de ele si altele asemenea lor, dar nu cu atat de mare dorinta si atasament ca sa te eliberezi de aceste necazuri, ci fiindca Dumnezeu voieste a folosi astfel de mijloace si unelte.


Sfântul Nicodim Aghioritul ,,Războiul Nevăzut,,
sursa http://sfantulioancelnou.ro

Pr. Visarion Iugulescu ,,Despre clevetire,,

Satisfacţia de a vorbi de rău pe alţii spune de fapt ca esti un ticalos 

“Mi s-a întâmplat să întâlnesc şi să aud vorbind oameni, care se refereau perfid, cu o bucurie răutăcioasă la nişte „pete” din viaţa şi activitatea unor oameni de seamă şi chiar sfinţi şi care, pentru acele „pete” reale sau închipuite, defăimau toată viaţa acelor persoane, zicând de ele că ar fi fost făţarnice sau chiar că s-ar fi lepădat de Dumnezeu.

 Ei sunt gata să-şi susţină afirmaţiile cu fapte, numai că şi acestea sunt tot atât de obscure şi de îndoielnice ca şi obscurul, suspectul şi vicleanul lor suflet, care, cu o „pată” a altuia, păcat sau slăbiciune, vor să-şi asigure o falsă justificare propriilor lor fapte reprobabile.

Prin acestea însă nu se pot scuza nicicum, ci dimpotrivă, îşi aduc o şi mai mare osândă, fiindcă „văd paiul din ochiul fratelui” şi îl judecă, dar „bârna din ochiul lor – da, o ditamai bârnă – nu o iau în seamă” (cf. Matei 7, 3). 

Zice: acest părinte sau acesta s-a făcut vinovat de cutare sau cutare păcat. 

Ei, şi ce? E om, şi nu este om care să nu greşească. „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi” (1 Ioan 1, 8). 

Eşti tu, oare, fără de păcat? Dacă nu eşti, de ce arunci în fratele tău cu piatra osândirii?
Dacă aş începe să-ţi caut viaţa, „la bani mărunţi”, raportând-o la cuvântul lui Dumnezeu, ţi-aş putea condamna şi eu păcatele, multe şi grele, cu propriile tale cuvinte. 

Aş putea să te învinuiesc de trufie, de îngâmfare, de necredinţă, de iubire de agonisire, de desfrânare, de tâlcuire anapoda a cuvântului lui Dumnezeu şi a poruncilor Sale, de răceală în credinţă şi de câte altele. 

Ţi-aş găsi, poate, nu o singură „pată”, ci întreg trupul tău devenit o imensă pată neagră, fiindcă ochiul minţii tale este viclean.
Cât de mult mă scârbeşte această drăcească satisfacţie de păcatul altuia, această infernală strădanie de a demonstra păcatele, adevărate sau închipuite, ale omului! 

Şi când te gândeşti că cei cărora le place să se ocupe de aşa ceva îndrăznesc să susţină că o fac din respect şi că încearcă, prin toate mijloacele să îndeplinească porunca lui Dumnezeu despre iubirea aproapelui! 

Despre ce iubire poate fi vorba când cauţi cu orice preţ să vezi şi să găseşti chiar şi la oamenii de seamă şi la sfinţi pete negre şi când, pentru un singur păcat, cauţi să le ponegreşti toată viaţa, refuzând să li-l treci cu vederea, chiar şi atunci când ar fi cazul.

Uitat-aţi oare că dragostea „toate le rabdă” (1 Corinteni 13, 7)? Ce rău imens fac lor înşile şi altora aceşti viermi moralizatori!

 Ei fac să se surpe în conştiinţa multora respectul legitim faţă de anumite persoane, să li se întunece prestigiul, să nu mai poată fi luaţi drept exemplu de urmat, agită spiritele cu gând de osândă, îşi fac rău lor înşile, luând de la diavolul otrava judecării aproapelui.

 Frate! „Cine eşti tu, ca să judeci pe sluga altuia? 

Pentru stăpânul său stă sau cade.

 Dar va sta, căci Domnul are putere să-l facă, să stea” (Romani 14, 4)”.


Sfântul Ioan de Kronstadt, Viaţa mea in Hristos, Editura Sophia, 200

DESPRE PUSTNICII NEVĂZUŢI DIN MUNŢII BUCOVINEI 1

   Pustnicii- oamenii placuti si binecuvantati de Dumnezeu, ce se roaga incontinuu pentru noi, cei din lume. Ei poarta povara cea grea, a pacatelor noastre. Rugaciunea lor mai tine lumea.


Renuntand la toate, familie, prieteni, confortul lumesc, la orice moft si placere, monahii , chemati de Dumnezeu , se retrag cat mai departe de lume spre a-si inchina viata lui Iisus, rugaciunii si pocaintei.

Suflete curate in care salasluieste Harul Domnului, duc o viata sfanta, in saracie si multa pocainta.

Rugaciunea le este hrana pentru suflet, caci postul aspru ii intareste in toate ispitele si necazurile vietii.

Blandetea, dragostea, bucuria, pacea si iubirea fata de toata creatia lui Dumnezeu se regaseste pe chipurile lor luminate de Duhul Sfant. Aceste suflete sunt inscrise in Cartea Vietii Vesnice, spre Slava lui Dumnezeu.

Pustnici au atata intelepciune cat toti savantii din lume nu au, ca de exemplu : cunoasterea celor ce au fost si vor fi, evenimentele din viata omului , chiar si ceasul mortii . Puterea insa este de la Dumnezeu : dezlegarea celor demonizati, vindecarea celor ce nu mai aveau nici o sansa la viata, iar rugaciunea lor - salveaza de la peire multe suflete ratacite.

Cei ce au cunoscut monahi cu viata sfanta au inteles un singur lucru- viata fara de Dumnezeu e doar un chin, caci unde e lipsa prezentei lui Dumnezeu , acolo e necaz, suferinta, boala, lipsuri, moarte. Unde nu exista binecuvantarea lui Dumnezeu, acolo poate fi ceva bun ?


Ca si cunoscutul Munte Athos, Romania mai are pustnici. Fie in pustiuri, munti, paduri dese- pustnicii se gasesc doar in ortodoxie, caci numai in biserica ortodoxa Duhul Sfant este prezent. Ce este lucrare in lipsa Duhului Sfant- este prezenta altui duh.

Parintele Arsenie Papacioc - Suferinta

  

  “Nimic nu m-a ajutat mai mult in viata ca suferinta. Singura suferinta este suprema catedra de teologie. Sunt sigur ca ingerii erau gelosi pe noi pentru ca ei nu au aceasta suferinta dincolo de firea noastra. 

Da, pentru ca nu stiai daca traiesti pana maine. Aceasta stare de tensiune extraordinara iti dadea ocazia sa te cunosti cu adevarat pe tine insuti. Nu este vorba de o suferinta. Tendinta lor era exterminarea prin infometare. 

Zarca e o “inchisoare in inchisoare”, facuta de unguri pentru romani, ca sa-i omoare, unde fara discutie se aplica regimul de exterminare specific fiecarui ins sau fiecarui grup de insi. Ultimii ani-un an, doi- numai in Zarca m-au tinut. I-am infruntat la o intalnire pe care ne-au organizat-o ei acolo cu detinutii vanduti, ceea ce era pedepsit cu moartea. Dar nu a vrut Dumnezeu. M-au bagat la racitor.In trei zile mureai-s-a constatat. La camere frigorifice, unde erau minus cateva grade, stiti. 

Era beton peste tot, fara pat, fara scaun, dezbracat. Era regim de exterminare. Puteau sa te impuste, dar preferau sa te lase sa mori incet, fara sa lase urme. E groaznic, dar am supravietuit!Nu stiu daca ma intelegeti… Aveam o curiozitate de copil sa vad cum iese sufletul… Au murit multi. Nu puteam comunica decat prin morse, si au cerut cei de alaturi sa se spovedeasca. Tot prin morse. Eu puteam sa transmit, dar nu puteam sa primesc.Daca te prindea, te omora pe loc.

 Si am avut urmatorul consemn cu ei, tot prin morse: “Maine, la o anumita ora- am apreciat cu ei atunci- stati in partea asta a celulei. Eu va dau semnal prin morse, prin perete, sa va amintiti in gand pacatele si eu va dezleg. Cu o conditie: daca muriti pana maine-pentru ca asa se punea problema- e valabila spovedania. Dar daca nu muriti, la primul preot pe care-l intalniti sa va spovediti din nou de pacate.” Adica am procedat cinstit in ceea ce priveste respectiva Taina a Pocaintei. 

Va spun acestea ca sa aveti o imagine a starii noastre spirituale acolo, cand erai in fiecare moment nesigur de clipa urmatoare. Aceasta stare nu era de o zi, era de ani. Nu am putut vedea nici un semn de bunavointa omeneasca de la gardieni in tot acest timp. Te dusmaneau si te omorau pentru o parlita de leafa, ca pe un criminal, pentru ca asa era educatia pe care le-o faceau: “talharilor, daca nu va astamparati, va bagam in locul lor!” Am fost intrebat de multi unde a fost mai greu: in inchisoare sau in pustie, pentru ca am trait si prin pustie. In inchisoare, cei care credeau in Dumnezeu se chinuiau si le era rau. 

Pentru ca nu era o forta nevazuta care sa opreasca nitel pornirile salbatice, de cruzime, de ura care apasau mereu pe om. Asta lipsea. In pustie insa dracii cu care lupti se temeau de Dumnezeu si era mai usor, cu toate intemperiile vremii: iarna, zapada, fiare salbatice, respectiv stare incordata si acolo. Era totusi o nota de libertate. Dumneavoastra inca nu stiti cat e de scumpa libertatea si pentru ce ne-a lasat-o Dumnezeu? Nu-i nimic mai scump la Dumnezeu ca timpul pe care ni-l da sa-l traim. 

Pentru ca a sufla si a rasufla e tot de la Dumnezeu. Si atunci a avut marea prudenta Domnul Hristos sa ne spuna ca nu se misca fir de par fara voia Mea. Suntem guvernati de Dumnezeu in toata miscarea, in toate gandurile noastre ascunse. Sigur ca depinde si pe ce pozitie te asezi. Avand in vedere si numai lucrul acesta: viata vesnica. Daca te ratacesti de la Adevarul de credinta, daca esti neatent sau esti ateu- Doamne fereste! Ca-i mai grava starea aceasta, nepasarea aceasta. Aceasta e nesuferita la Dumnezeu… Pentru ca nu e atat de suparat Dumnezeu pentru anumite greseli pe care le facem cat e pentru ca suntem nepasatori. Ne amanam existenta duhovniceasca, mergem din inertie. E o mare greseala! Trebuie trait fiecare moment in toata plinatatea lui. Sa te cunosti pe tine. Care e una din marile greseli existente in lume? Fiinta omeneasca, care e facuta dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, se izoleaza dupa propria sa pornire egocentrica”. 

O suferinţă nu şi-a atins scopul, dacă tu n-ai ieşit cu un folos din ea. O suferinta nu si-a atins scopul, daca este data ca o terapie, ca sa zic asa, daca tu n-ai iesit cu un folos din ea. Sa nu credeti ca Dumnezeu sta cu satarul in mana, sa ne pandeasca: ai gresit, tac. Nu! Mai intai mult s-ar usura in viata duhovniceasca, oamenii, daca ar sti cat de mult ne iubeste Dumnezeu.

Adica, cum spune si Origen: Dumnezeu ne iubeste mai mult decat ne uraste dracul. Dar, o consecinta tot trebuie sa fie ca omul sa se intelepteasca cu orice chip.  Sunt atat de neinsemnate suferintele de aici fata de ce va ni se descoperi noua – cum zice si Sfantul Apostol Pavel. Dumnezeu ne atrage atentia prin o boala, prin te miri ce, ca sa fi mai bun, pentru ca oricat ai fi de bun nu esti destul de bun. 

Pentru ca in afara de pacatele pe care le cunoastem, si sunt consemnate, le dibuim, mai sunt o serie intreaga de pacate care nu se stiu de lume, si se numesc pacatele lipsirii – adica binele pe care il poti face si nu-l faci. Atatea ocazii ai avut sa faci binele si nu l-ai facut. Ei, aceasta este deja o stare de pacat care te incarca. Adica lipsa de perfectiune.

 Din volumul Parintelui Arsenie Papacioc

 Mici indemnuri spre mantuire, aparut la eidtura Sophia, editie ingrijita de Ieromonah Benedict Stancu.

PILDE CRESTIN ORTODOXE 

  Cel mai bun şi cel mai rău lucru din lume

Un domnitor trimise odată pe unul din servitorii săi la piaţă cu porunca de a-i cumpăra cel mai bun lucru din lume. După câtva timp, servitorul se întoarse aducând într-o sacoşă ceva de mărime mică. 

"Ai cumpărat ceea ce ţi-am poruncit?", îl întrebă domnitorul. "Da, stăpâne. Ţi-am cumpărat ceea ce ai dorit, îi spuse servitorul. Priveşte!". Curios, stăpânul se uită la ceea ce aduse servitorul în pacheţelul pe care tocmai îl despachetă. 

La prima vedere nu era nici aur, nici argint şi nici vreun alt obiect preţios. Ţăranul fusese la un măcelar unde cumpără o limbă de bou. "Iată, stăpâne! Am cumpărat ce ai dorit: cel mai bun lucru din lume, o limbă. Cu ea, mama îi mângâie mereu pe copiii ei, când plâng. Cu ea, crainicul anunţă victoria armatelor tale asupra duşmanilor. Cu ea, învăţaţii lumii transmit înţelepciunea lor elevilor. Şi limba ta nu este oare instrumentul cu care stăpâneşti peste supuşii tăi, vorbeşti adevărul şi dreptatea şi Îl preamăreşti pe Dumnezeu?". 

"Bine ai grăit. Dar acum mergi şi cumpără-mi cel mai rău lucru din lume". Servitorul plecă şi, din nou, nu peste mult timp, se întoarse cu un pachet asemănător. "Ai cumpărat ceea ce ţi-am poruncit?", îl întrebă domnitorul. "Da, stăpâne, ţi-am cumpărat, îi răspunse servitorul. Priveşte!". 

Servitorul scoase pachetul afară, îl despachetă şi, spre surprinderea stăpânului, îi spuse: "Stăpâne, un lucru mai rău decât această limbă n-am găsit. Cu ea, oamenii se jignesc şi se supără unii pe alţii. Cu ea vorbesc urât şi înjură. Ea serveşte spre a spune minciuni şi de secole aduce suferinţa între oameni". "Într-adevăr, ai dreptate", îi răspunse stăpânul. Şi a poruncit să fie răsplătit cu multe daruri.
__
Limba ta, omule, este un dar de la Dumnezeu. Folosește-o cu înțelepciune, întru lucrarea vorbelor și faptelor celor bune, pentru că ea are potențialul să aducă în viața ta deosebit de multă lumină; pe de altă parte, însă, folosită spre rău, adică folosită la a jigni, calomnia, blestema, bârfi, ucide cu cuvântul, la a da sfaturi rele ș.a.m.d., limba ta, omule, pe cât de mică este, pe atât de mult întuneric poate aduce în viața ta. Ai grijă! Folosește-o spre aducerea luminii în viața ta prețioasă, ca în Lumină să rămâi în veșnicie, în Împărăția lui Dumnezeu. Așa să te ajute Sfânta Treime, omule! Amin.

****

La un bătrân călugăr, a venit într-o zi un tânăr pentru a se spovedi şi a-i cere sfat. Din vorbă în vorbă, tânărul îi spuse:
- Părinte, sunt destul de rău. Aş vrea să mă schimb, dar nu pot. Îmi pierd uşor răbdarea. Atunci când mă enervez, vorbesc urât şi multe altele. Am încercat să mă schimb, dar nu am putut. Totuşi, eu sper că după ce voi mai creşte, voi putea să mă schimb, nu-i aşa?
- Nu, i-a răspuns bătrânul. Vino cu mine!
L-a dus pe tânăr în spatele chiliei, unde începea pădurea, şi i-a spus:
- Vezi acest vlăstar, ştii ce este?
- Da, părinte, un puiet de brad.
- Smulge-l!
Tânărul a scos brăduţul imediat. Mergând mai departe, călugărul s-a oprit lângă un brăduţ ceva mai înalt, aproape cât un om.
- Acum, scoate-l pe acesta.
S-a muncit băiatul cu pomişorul acela, dar cu puţin efort a reuşit până la urmă să-l scoată. Arătându-i un brad ceva mai mare, călugărul i-a mai spus:
- Smulge-l acum pe acela.
- Dar e destul de mare, nu pot singur.
- Du-te şi mai cheamă pe cineva.
Întorcându-se tânărul cu încă doi flăcăi, au tras ce-au tras de pom şi, cu multă greutate, au reuşit, în sfârşit, să-l scoată.
- Acum scoateţi bradul falnic de acolo.
- Părinte, dar acela este un copac mare şi bătrân. Nu am putea niciodată să-l smulgem din rădăcini, chiar de-am fi şi o sută de oameni.
- Acum vezi, fiule ? Ai înţeles că şi relele apucături din suflet sunt la fel? Orice viciu sau orice neputinţă pare, la început, inofensivă şi fără mare importanţă, dar, cu timpul, ea prinde rădăcini, creşte şi pune stăpânire din ce în ce mai mult pe sufletul tău. Cât este încă mică, o poţi scoate şi singur. Mai târziu, însă, vei avea nevoie de ajutor, dar fereşte-te să laşi răul să ţi se cuibărească adânc în suflet, căci atunci nimeni nu va mai putea să ţi-l scoată. Nu amâna niciodată să-ţi faci curăţenie în suflet şi în viaţă, căci mai târziu, va fi cu mult mai greu.

"Degeaba tăiem crengile păcatului în afara noastră, dacă în noi rămân rădăcinile care vor creşte din nou".

***

Greşeala -
În timp ce mergea pe drum, un călător a văzut într-o grădină un pom frumos, de crengile căruia atârnau nişte mere mari şi roşii de-ţi lăsa gura apă. Văzând omul că nu-i nimeni prin preajmă, ce s-a gândit ? Bine ar fi dacă ar gusta şi el câteva, aşa, de poftă!
Dar cum să facă? Până la pom trebuia să treacă de un gard înalt şi de o mare băltoacă. A stat el ce-a stat, s-a sucit, s-a învârtit, dar, nemaiavând răbdare, şi-a zis: "Fie ce-o fi!" şi a-nceput să se caţăre pe gard. Cu greu, a reuşit să ajungă în curte, dar supărat nevoie mare, fiindcă într-un ghimpe din gard îşi agăţase haina şi o rupsese. Acu, ce să mai facă!
Nu mai putea schimba nimic. Ba, mai mult, grăbindu-se, a uitat de băltoaca plină cu noroi şi s-a afundat în mâl.
Când, în sfârşit, a ajuns sub pomul cu pricina, a luat câteva mere, dar, uitându-se la ele cum arată, şi-a spus:
- E drept că am obţinut eu ce-am vrut, dar a meritat oare? Haina mea cea bună e ruptă, încălţările şi pantalonii murdari...
Cum stătea el aşa şi îşi plângea singur de milă, apare în curte stăpânul casei. Când l-a văzut pe călător cum arăta, i-a spus:
- Bine, omule, trebuia să te munceşti atâta pentru câteva mere? Uite ce-ai păţit! Ca să nu mai spun că nu înţeleg de ce-ai încercat să le iei pe furiş? Dacă ai fi bătut la mine în poartă şi mi-ai fi cerut câteva mere, eu ţi-aş fi dat cu drag. Acum, haide în casă să te speli şi să te odihneşti şi apoi îţi vei vedea de drum!
Tare bucuros şi mulţumit a fost călătorul, văzând bunătatea gazdei sale, dar, în acelaşi timp, şi-a promis sieşi că altădată nu va mai fi atât de nesăbuit.
În viaţă, nu este important doar să obţii, ci şi cum obţii! Sunt oameni care vor să aibă mai mult şi, atunci muncesc fără tihnă. Alţii, însă, fură, gâdindu-se mereu cum să fugă de muncă şi să înşele. Aceştia, păcătoşii, singuri se înşeală, fiindcă nu este totul să ai un lucru; contează şi cum l-ai obţinut!

"În cele trecătoare, nu poţi deveni bogat decât sărăcind pe altul. În cele duhovniceşti, nu poţi deveni bogat decât îmbogăţind pe altul".

sursa http://romanidiaspora.blogspot.com

Parintele Arsenie Boca 

,,Cand viata omului se afla in primejdie de moarte ?,,

Socotelile înţelepciunii cu moartea

Când nu mai răspund oamenii la chemarea dragostei lui Dumnezeu, dau de asprimea dreptăţii Sale, când, spre pedepsirea răutăţii, îngăduie războaiele. Atunci viaţa oricui se află în primejdie de moarte, şi a celor de acasă şi a celor de pe fronturi.
Să cercetăm, între marginile îngăduite, pricina aceasta a războaielor, care pe mulţi îi spală de fărădelegi în şiroaie de lacrimi.

Luăm ca gând de ajutor de darea răspunsului voinţa lui Dumnezeu, care urmăreşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vie.
Drept aceea, Dumnezeu, cel milostiv întru dreptăţi, pe cei nebăgători de seamă sau potrivnici - dar totuşi oameni cumsecade - abia cu ajutorul primejdiei îi înduplecă, să vrea şi ei ce vrea Dumnezeu, adică mântuirea, singurul lucru cu adevărat de trebuinţă.

Al doilea gând de ajutor este primirea de mai înainte ca bun a ceea ce orânduieşte şi face Dumnezeu, să ne bucurăm de hotărârea Lui, chiar dacă nu pricepem aceasta. Iar gândul al treilea e că în suferinţe fără de voie s-au mântuit cuvioşii; tot aşa şi cu suferinţele războaielor, mult mai mult se mântuiesc pe fronturi, decât s-ar mântui acasă.
Obişnuit, lumea crede că mor în războaie cei răi şi scapă cei buni. Este şi nu este aşa, pentru că numai singur Dumnezeu ştie şi ţine socoteala fiecăruia. Unul din sfinţi a zis: "Caprele eu sunt; iar oile Dumnezeu le cunoaşte şi le ştie".
Pe urmă numai Dumnezeu ştie - şi precum ştie şi face - dacă pentru cineva e mai de folos viaţa sau mai mult îi foloseşte mutarea din viaţă.

Apoi Dumnezeu, în atotputernicia Sa, foloseşte şi pe cei răi, pe necredincioşi, pe cei fără nici un Dumnezeu, ba chiar şi pe draci, ca printrînşii să aducă mântuirea, celor ce cu tot dinadinsul vreau ca să se mântuiască şi care sunt de mântuit.

Aşa bunăoară, cineva încărcat de păcate, cum l-au povăţuit cei trei "prieteni" ai săi, ajunge la strâmtoare şi nevoie mare. Necazurile îi mai topesc trupul, îi mai subţiază mintea şi aşa găseşte pe Dumnezeu ca pe singura scăpare a sa din primejdii.

 Acum I se roagă pentru prima dată, şi poate ca niciodată. Deci, cu prilejul târcoalelor morţii în jurul vieţii sale, Dumnezeu în atotştiinţa Sa, văzându-l că s-a îndreptat pe calea bună pentru toate zilele vieţii lui, pe care le-ar mai avea de trăit - dacă ar fi cuminte - în chip nevăzut şi minunat îl scapă de moarte sigură.

Dacă însă îl ştie, că mai târziu ar avea o pocăinţă şi mai bună, îl va îngădui prin mai multe şi mai grele primejdii, scăpându-l de fiecare - căci necazurile spală petele păcatelor de pe haina noastră nevăzută - şi mai târziu îl scoate din topitoarea suferinţelor, fie spre viaţa cea fără de trup, fie întorcându-l spre viaţa pământească, ca pe un înţelepţit.
Pe cei ce însă n-au statornicie în bine şi iarăşi s-ar întoarce la rele, uitând făgăduinţa ce-au făcut-o la strâmtoare, pe unii îi scoate din viaţa cea deşartă, atunci când după ştiinţa lui Dumnezeu, au ajuns la cea mai bună pocăinţă din viaţa lor, ca în aceea să se ocrotească în veci fără de sfârşit. Aceştia aşa-s mai de câştig pentru mântuire, primindu-i Dumnezeu cu o cât de câtă pocăinţă.

Pentru cei ce trecuţi prin suferinţe si au câştigat întărire şi statornicie spre bine şi printr-înşii ştie Dumnezeu că ar dobândi mântuirea şi a altora, pe aceştia îi scapă şi-i întoarce iar acasă. De cumva iarăşi se dedau stricăciunii şi îngrămădirii de păcate, iarăşi îi cheamă la şcoală. Şi aşa face de câte ori trebuie şi cu toţi câţi trebuie.

Cu cei răi şi, după ştiinţa lui Dumnezeu fără întoarcere, printre alte neştiute taine, are şi aceste două socoteli: s-au îi pierde în grabă, în chip năpraznic, ca să nu-şi mai înmulţească relele, şi aşa mai uşor să se osândească; sau că prin răutatea lor vrea să răsplătească, să ispăşească, să întoarcă, sau să mântuiască pe oarecare din cei de acasă, mai zăbavnici la pocăinţă sau îndărătnici la sfatul şi la rugămintea celor buni. 

Iar pe al treilea fel de oameni, pe cei buni, prin darul lui Dumnezeu, îi scoate din viaţa cea deşartă, fie ştiindu-i că ar avea să cadă mai târziu, tinzându-şi la fărădelegi mâinile lor - şi aşa-şi îngreuiază sau îşi pierd mântuirea lor - fie că, plăcuţi fiind lui Dumnezeu, i-a pus la încercare şi i-a aflat Lui-Şi vrednici, precum scrie:
1. Sufletele drepţilor sunt în mâna lui Dumnezeu şi nu se va atinge de dânsele munca. 2. Părutu-s-a în ochii celor nepricepuţi că drepţii sunt morţi cu desăvârşire şi ieşirea lor din lume e o mare pedeapsă,
3. Şi mergerea lor de la noi e sfărâmare, iar ei sunt în pace.
4. Chiar dacă în faţa oamenilor au îndurat munci, nădejdea lor e plină de nemurire,
5. Şi puţin fiind pedepsiţi, mare răsplată vor primi, că Dumnezeu i-a încercat pe dânşii şi i-a aflat Lui-Şi vrednici.
6. Ca aurul în topitoare, aşa i-a lămurit, şi ca pe o jertfă de ardere întreagă, aşa i-a primit.
7. Străluci-vor în ziua răsplătirii ...

Iar dacă sunt câte unii răi fără de leac şi nu păţesc nimic din necazurile oamenilor, trebuie sa intelegem că i-a lepădat Dumnezeu şi-i lasă să se desăvârşească în rele, ca să ia osânda veşnică, - precum s-a spus la cele pentru Saul.

O taină a lui Dumnezeu e şi aceasta: Nu pedepseşte toată răutatea tuturor, aici şi numaidecât; precum nici nu slăveşte bunătatea tuturor, aici şi numaidecât.
Că dacă ar face aşa, atunci şi oamenii ar face binele de frică; mântuirea ar fi de silă, iar nu o faptă a libertăţii şi a dragostei.

Apoi, dacă repede ar pedepsi tot răul, Dumnezeu ar fi un fricos, un neputincios la o măsură omenească, sau cel mult îngerească, şi ne-ar da să înţelegem că se teme de rău şi-şi apără stăpânirea, - cum fac oamenii.
Ci tocmai prin faptul că îngăduie răilor să-şi facă de cap, şi-i lasă pe oameni neînfricaţi de pedeapsa năpraznică, ne dovedeşte atotputernicia Sa, veşnic liniştită asupra răului, - atotputernicie, sub ocrotirea căreia, prin virtutea credinţei, stăm liniştiţi şi noi, primind palmele şi scuipările răului, ca pe nişte mărturii ale neputinţei aceluia, în faţa atotputerniciei lui Dumnezeu, care ne întăreşte cu liniştea Sa. Cu aceea că nu pedepseşte răutatea numaidecât, îi întinde ispite puternice, să se desăvârşească şi ea spre pedeapsă sigură în ziua judecăţii.

Iar dacă totuşi, uneori pedepseşte năpraznic vreo fărădelege, o face ca să mai pună frâu răutăţii între oameni, şi mai ales să nu scadă în credinţă începătorii, şi să nu se piardă dintre oameni conştiinţa răsplătirii după fapte.

Deci, ori că răsplăteşte, ori că nu răsplăt
eşte, fie binele, fie răul, un singur lucru e sigur: că vine o răsplată sigură şi veşnică, şi că biruieşte binele asupra răutăţii.

Apoi, prin răbdarea multor neştiuţi de oameni, atotputernicia şi dreptatea lui Dumnezeu sfarmă mereu porţile iadului, cu puterea Bisericii văzute şi nevăzute. Oricât ni s-ar părea de neobişnuit, dar adevărul acesta rămâne: "Că ne-a trimis Dumnezeu în lumea aceasta, ca să ne învăţăm a ne lepăda de ea şi s-o căutăm pe cea adevărată".

Pentru iubitorii de Dumnezeu nu este durere, nu este primejdie - afară de păcat - şi nu este moarte; ei trebuie fericiţi şi urmaţi cu aceeaşi lepădare de sine şi de viaţă, oricând vremea ne-ar cere-o. Deci nu sunt de plâns decât necredincioşii care s-au stins în necredinţă, ca nişte înstrăinaţi şi potrivnici lui Dumnezeu.
Dar e bine să se ştie că viaţa în primejdii pe mulţi i-a scos din numărul morţilor şi i-a primit Dumnezeu din braţele morţii în Împărăţia vieţii. Amin.


Parintele Arsenie Boca ,, Cararea Imparatiei,,
Edit. Episcopia Romana a Aradului, pag.55-56

Arsenie Papacioc Bogatia vietii crestine

  

                Părintele Arsenie Papacioc
     ,,Starea de mândrie e stare drăcească, absolut diavolească. Mică sau mare,,

   Ce se întelege prin smerenie si care sunt dezastrele mândriei?
- Smerenia este arta care te trimite la tine, să stai cu tine, smerit în tine. Procesul care a rânduit întreaga stare de lucruri, soarta întregii creatii a lui Dumnezeu si care a fost făcut printr-un act de mare smerenie, înfricosându-se îngerii si toate puterile ceresti, este întruparea Mântuitorului. Sigur, Dumnezeu fiind, vă închipuiti ce pogoră mânt, dincolo de orice putere de întelegere, a făcut, pentru a lua chip de om.

Actul ăsta era necesar să se facă, pentru că, printr-un act de mândrie nesăbuit, Lucifer a pretins că este Dumnezeu, că ar fi vrut să fie Dumnezeu. Si numai prin două cuvinte: “Eu sunt..." - atât a zis satana. Ar fi vrut să zică: Eu sunt Cel Ce sunt, adică Dumnezeu. Dar a căzut. Si vă închipuiti, s-a pedepsit în forma cea mai grozavă si mai cumplită. Că spune într-un loc: “Dacă ai vedea un drac în adevărata lui urâciune, n-ai putea rezista să nu mori". Se mai spune despre o sfântă, Ecaterina, că a văzut un drac, dar nu în adevărata lui urâciune. Si a preferat să meargă toată viata pe jar, numai să nu mai vadă. Vă închipuiti, atât e de grozav si de urât. Lumea îsi închipuie că acolo, în suferinte, în iad, va fi tot o conjunctură posibilă, dialogală, nu-stiu-ce. Nu! Una dintre marile suferinte de acolo este si vederea dracilor!
Deci a fost necesar ca Mântuitorul să se smerească. Pentru că smerenia este singura fortă care poate elibera orice suflet si orice popor, în toată creatia lui Dumnezeu. Bunăoară, noi, ca să putem fi alături de Hristos, trebuie să purtăm aceiasi identitate. Dacă El s-a smerit, El, Care a făcut cerul si pământul si Care a făcut tot ce există, sigur că creatia Lui va trebui să stea la dispozitia Lui, smerită.

Un crestin cu viată bună, a bătut la usa Mântuitorului să-i deschidă. Si a întrebat: “Cine este acolo?" “Un crestin iubitor al Tău". “Nu se poate. Nu esti pregătit. Nu-ti deschid!" îngrijorat, foarte îngrijorat, si-a dat seama de ce. Pentru că el trăise o viată crestină cum a stiut el. Trebuie să fac o paranteză: smerenia s-a cam rationalizat. A trecut într-un fel de obicei speculat, după cum se spune: “E smerit, mândruletul!" S-a frământat el: “Care ar putea să fie motivul pentru care nu mi-a deschis?" Si, frământându-se, a intrat într-o smerenie autentică, căci nu e usor să te frământi când nu te primeste Hristos, mai ales pentru un om care crede si trăieste în Hristos, cu nădejdea vesniciei alături de Hristos. Si s-a dus smerit si a bătut la usă. “Cine este acolo?" “Tu esti", a zis credinciosul. Mântuitorul i-a răspuns: “Dacă tu esti Eu, intră!" Avea aceiasi identitate cu El! Cum spune Sfântul Simeon: “Dumnezeu se adună cu dumnezeii, după har".

Ce este falsa smerenie si cum o deosebim de adevărata smerenie?
- De fapt, trebuie să stim toti că niciodată un om smerit nu se vede smerit. Nu se vede, pentru că n-ar mai fi smerit. Precum spune un sfânt părinte în Pateric: “Ce este smerenia, părinte?" “A te vedea pe tine sub toată făptura, fiule". Făptură e si viermele, faptură e si câinele. Cum ar putea fi fiinta asta ratională sub toată făptura? Pentru că si viermele si oricare fiintă stiu precis ce vor: vor să trăiască. în sensul acesta se zbate, se încovoaie să ajungă existenta vietii. Biologic, că e vierme.

"Fiti întelepti ca serpii", spune Mântuitorul, "si blânzi ca porumbeii". De ce întelept ca sarpele, care-i atât de odios între fiare, între animale? Pentru că sarpele îsi fereste capul. Să nu-1 lovesti la cap, că moare. Dacă îl lovesti oriunde, nu piere. Si capul nostru e Hristos. Trebuie, cu orice chip, identificat cu El si ferit Hristos, să nu cumva să sufere Hristos, Care a spus: "Fără de mine nu puteti face nimic!"

Lumea, la astfel de cuvinte, după mii de ani, cerbicoasă, consideră că aceste cuvinte din Scriptură au fost când au fost. La anul 419 s-a tinut un Sinod local la Cartagina si printre alte teme care s-au discutat a fost si problema aceasta: grija Bisericii la cele ce a spus Hristos, stiind că tot ce a spus Hristos e adevărat. La canonul 184 spune asa: “Dacă totusi zici că poti ceva fără Hristos, anatema să fii!" Adică, mai mult decât blestemat.

Cum putem lupta împotriva mândriei?

- Nu poti, decât dacă te smeresti. Adică ti-a dat o palmă, iar tu, din smerenie, dai si obrazul celălalt. Acum nu-i usor să dai si obrazul celălalt, dar este posibil. Pentru că nu e o utopie, nimic nu este neîmplinibil din ce a spus Hristos. A spus un lucru care se poate face. Dar nu a biruit cel care a lovit, ci cel care a primit cu plăcere, cu bucurie. Pentru că ar fi suferit, dacă se putea, chiar pentru Hristos. Bucuria suferintelor noastre din închisori si din lanturi era tocmai asta, că ni s-a dat prilejul să suferim pentru Hristos! Nu eram noi cei înfrânti, care primeam lovituri. Au fost înfrânti cei care ne-au lovit.

Comparând toate religiile lumii, care a fost conceptia lor de mântuire? Se constată că toti doreau să scape de suferintă. Hristos zice: “Nu! Numai prin suferintă puteti scăpa de suferintă!"; pentru că Mântuitorul a făcut atât de multe fapte mari: dreptate, învătături etc. Să măsurăm cu 90 de grade un unghi. Mai mult: a înviat mortii si multe altele. Se facem unghiul de 180 de grade. Dar n-a mântuit lumea prin asta.

Misiunea Mântuitorului a fost tocmai asta, să mântuie lumea prin suferintă. S-a răstignit pentru noi si atunci unghiul a devenit de 360 de grade, desăvârsit. Adică, atunci a fost biruit satana. Mântuitorul era pe Cruce si se văita satana. De aceea Crucea este atât de puternică împotriva duhurilor rele, pentru că se zice: “în numele Tatălui (Care înseamnă toată înăltimea) si al Fiului (toată adâncimea) si al Sfântului Duh (toată lătimea)". Adică se evocă Sfânta Treime. Si s-a constatat că fuge dracul de Cruce!

Deci, prin suferintâ s-a biruit satana. Diferenta între dramă si tragedie e că în dramă eroii biruiesc, în tragedie eroii sunt înfrânti. Noi nu avem tragedii. Avem numai drame. Eroii nostri au biruit, toti! Dovada este că Mântuitorul, Care este de-a dreapta Tatălui, a zis: "Vi s-a dat toată puterea, în cer si pe pământ". Si a mai zis ceva care ne priveste direct: "îndrăzniti! Eu am biruit lumea!" Cine a biruit? Satana? Cine a biruit? Cei care au lovit? Cei care L-au răstignit?

De aceea, suferinta aduce foarte multă smerenie. Numai atât: să se facă pentru marele Adevăr. Pentru Hristos. Că noi cerem harul lui Dumnezeu. Fără harul lui Dumnezeu nu se poate nimic, pentru că zice Hristos: "Fără de Mine nu veti putea face nimic".

El e tulpina, noi suntem mlăditele. Nu pot, nici mlădita, nici mugurii, nici frunzele, fără vită.

Si atunci, din momentul din care nu putem face nimic fără puterea lui Dumnezeu, cerem harurile Lui ca să putem face. Dar Dumnezeu nu dă harul ca la un milog. îti dă ca să te ridici, să rupi din tine pentru altii, să-ti pui viata interioară la punct, să gândesti frumos, să stii să suferi pentru adevăr! Si chiar pentru fratele tău.

Atunci harurile vin din abundentă. Să stii să ceri, dar nu cu o mână întinsă, tigănească!

Cum putem căpăta smerita smerenie si care sunt roadele ei?

- Hai să vă spun, ca să mă întelegeti, ca să nu vorbim si noi, rationalizând-o. Smerita smerenie. Despre asta vorbim. Si, din momentul în care smerita smerenie se adânceste cât mai mult, trăiesti cât mai mult într-o stare de plăcere, de bucurie, de eliberare; iar toate aceste lucruri vin fără să se vadă si fără să se discute. Te ajuti pe tine si pe toti ai tăi, care nu mai sunt în lumea aceasta. Atunci nu mai esti un ins. Esti un univers, un microcosmos, în care se oglindeste un macrocosmos, adică o lume întreagă, dacă trăiesti aceste lucruri.

Trei lucruri cere Dumnezeu de la noi, si ne cere cu ardoare: umilintă, umilintă, umilintă! Si “lăsati-Mă pe Mine mai departe!" Fără însă să renuntăm la treburile care ne aduc pâinea cea de toate zilele. Dar peste tot în inima mea să fie prezent Hristos!

Iată, bunăoară, se pun probleme în lumea nevoitorilor, în lumea trăitorilor, probleme de mântuire, de existentă duhovnicească. Nu prea sunt pentru o mare nevointă. Sunt mai mult pentru o mare trezvie! 0 permanentă; o vibratie continuă. Această figură de stil nemaipomenită a pus îngerii în miscare si ei au apărut, în fel si fel, cu multă smerenie, slujind pe oamenii acestia smeriti. Da. Sunt mai mult pentru o stare de trezvie continuă.

Starea de mândrie e stare drăcească, absolut diavolească. Mică sau mare. 

Si nu trebuie să ne crutăm nici cea mai mică greseală. Nu trebuie să ne temem, dacă se greseste. Nici o nenorocire nu înseamnă ceva. Nimic nu este pierdut, atâta vreme cât credinta este în picioare, cât sufletul nu abdică si capul se ridică din nou! Adică există putinta de iertare, dar, cum spun, să o ai ca un viteaz, ca un erou al lui Hristos si numai al lui Hristos, oriunde ai fi. 

Starea de nevointă nu este rea si n-avem dreptul să desfiintăm lucrul acesta. Dar nu numai starea de nevointă. Sau nu trebuie apăsat numai pe nevointă, ci mai mult pe starea de vibratie, de prezentă si unire a inimii tale cu inima lui Dumnezeu, prin diferite rugăciuni. Dacă se poate, “Doamne lisuse...".

- Părinte, dacă prin suferintă ajungem la o adevărată smerenie, trebuie cumva să ne aruncăm singuri în ispită?
- Nici nu se pune bine problema. “Trebuie să mă agăt de o sfoară, să-mi dau drumul jos, să văd cum e cu piciorul rupt". Avem des necazuri pentru că dumneavoastră trebuie să mai stiti si un lucru: dacă ati sti câtă râvnă pune satana ca să ne întrerupă de la lucrarea noastră duhovnicească, de la orice rugăciune nu ati mai pune asa problema!

Orice crestin e atacat, si vă spun, ca duhovnic nam întâlnit să nu-mi spună: “Părinte, sunt atacat la rugăciune, am gânduri împrăstiate etc". Ne atacă diavolul, ne luptă el împotrivă. Dar nu trebuie să dăm atentie. Este o mare greseală să se stea de vorbă cu satana. Nu se stă de vorbă cu el. Se stă de vorbă numai cu Dumnezeu, dacă vrei să-1 gonesti. Zi “Doamne lisuse..." si stai de vorbă cu Dumnezeu. Puterea numelui îl goneste. Chiar dacă te apasă atunci, chiar dacă te luptă. Se întâmplă uneori, de ia patul cu tine în sus. Nu te apuca să blestemi.
Asta-i o greseală. Lui îi convine dialogul, că îl recunosti. Dar asa, prin rugăciune,îl ignori. Stai de vorbă cu Dumnezeu atunci când esti atacat. Si atunci, sigur că el - am spus de mai multe ori - a învătat foarte multă lume să se mântuiască.

Unde se află călugării fată de mireni pe scara trăirii smereniei?
- Eu vă spun că există o mare diferentă, si ca să fiu conciliant, monah înseamnă “crestin bun". Dar nu-i numai atât, dacă apuci să trăiesti în mânăstire. Apucasem să vă spun că rugăciuni faci si acasă; faci multe, dar nu se face acest mare lucru care caracterizează această cruce a călugărului: tăierea voii. Să nu faci ceea ce vrei tu. Să faci ceea ce-ti spune altul. Si atunci, tu, în felul acesta tăindu-ti voia - căci Dumnezeu ne-a creat cu vointă liberă, ratiune si afecte -, aici trebuie să-ti tai vointa liberă. Ne trezim luptându-ne cu Dumnezeu. Si trebuie să-L înfrângem. Dar în sensul că îi place foarte mult înfrângerea aceasta. Pentru că noi ne desfiintăm. Ne smerim.

Intr-o mânăstire era un staret care stia să dea cununi. Si era un părinte bătrân - Sfântul loan Scărarul consemnează lucrul ăsta -, de 50 de ani, ca vârstă. Si-l trimitea undeva. Si când se ducea acolo, îl fugărea: “Ce cauti aici? Du-te acolo, unde te-am trimis!" Si uite asa îl freca. Si-l întreabă sfântul: “Nu te smintesti?" “Nu, părinte Când am venit aici mi-au spus ăstia că mă încearcă 30 de ani. Si am numai 15". La 17 ani de nevointă din aceasta, de tăierea voii, a murit. Dar la moarte a zis asa: “Multumesc lui Dumnezeu si vouă ca prin tăierea voii mi-ati mântuit sufletul!"
E foarte frumos. Nu se potriveste cu ce e în lume. Pe urmă, dragii mei, mi se pare că nici o adunare de cuvinte filosofice nu poate explica călugăria. Există, si am spus de multe ori în mânăstire asa de importante lucruri, încât s-a vorbit prea putin despre ele, si prea putini le-au atins. E o trăire continuă. Căci spune Mântuitorul: "Vrei să fii desăvârsit? Ia crucea si urmează-Mi Mie!" Aceasta e crucea pe care trebuie să o iei: să-ti tai voia si să asculti. Si, fratilor, stiti ce înseamnă cruce: Să duci ce nu-ti convine. Asta înseamnă.

Părintele Arsenie Papacioc.
Ne vorbeşte Părintele Arsenie - vol. 1-3, EDITURA:
MANASTIREA SIHASTRIA , pag 5-6