Parintele Arsenie Boca ,, Cauza suferintelor noastre sunt pacatele zi de zi si mandria,,

        Vrajba în casă vine din păcate. 

Toate îşi au izvorul în păcate.

Neapărat vine vrajba în casă, dacă:
1. Căsătoria s-a început cu stângul, adică cu desfrânarea;

2. Mai vine apoi, dacă soţii trăiesc în căsătorie nelegitimă, sau fără cununie bisericească. Este un prim păcat, pe care toţi îl plătesc cu vrajba. De aceea, toţi trebuie să intre la cuminţenie şi să se legiuiască dacă sunt aşa;

3. Din curvii nemărturisite, făcute înainte sau după căsătorie. Astfel au intrat într-o casă nouă, cu o pecete drăcească pe trupul şi pe sufletul lor şi pentru că nu şi-au mărturisit acel păcat, are să le spargă casa, tocmai pentru că n-au omorât pe diavolul, care este cel care făcea acest lucru;

4. Lăcomia de avere a unui părinte când şi-a măritat sau şi-a căsătorit feciorul. O asemenea căsătorie nu ţine, pentru că s-a făcut cu o lucrare a diavolului. De vei mărita fata ta numai pentru avere, căsătoria lor va sfârşi cu vrajbă sau cu spargerea casei aceleia. Prin urmare, cuminţiţi-vă, părinţilor, cu sfaturile, când vă măritaţi fetele sau vă însuraţi feciorii!

5. Nepotrivirea de vârstă. Sunt părinţi care-şi mărită fetele la 14-16 ani, iar la 18, 19 ani fata lor este văduvă şi încă cu copil. Aceasta din cauza nepotrivirii de vârstă, căci ce poate face o fată aşa tânără în faţa unui vlăjgan, om în toată firea? Această diferenţă mare de vârstă este un păcat înaintea lui Dumnezeu. Şi din cauza aceasta, casa aceea nu ţine, ci se sparge şi în aceste cazuri părinţii trebuie să recunoască că au dat un sfat prost.

6. Din negrija de suflet a celor din casă, din negrija de Spovedanie, de Sfânta Împărtăşanie şi de rânduielile Bisericii, care sunt poruncile lui Dumnezeu, care dacă nu se păzesc, păzesc pe ale diavolului şi nu pot să aibă linişte;

7. Din petrecere fără post. Cei ce se umplu de mânie sunt cei plini de fiere, care se înmulţeşte în corpul omului atunci când mănâncă carne multă şi nu posteşte. Plin de fiere fiind, te umpli de mânie şi astfel îşi sar în cap unii la alţii. Aşa, pentru o vorbă cât de neînsemnată, pentru o bucată de lemn ce nu e la locul ei, îi sare în cap celuilalt;

8. Şi o ultimă pricină este desfrânarea soţilor. Dar soţii cum desfrânează, când sunt legiuiţi? Aşa bine, căci nu mai ţin seamă de miercuri, de vineri, de zilele postului şi de sărbători. Nu mai ţin nici o rânduială. Şi bate Dumnezeu nerânduiala ca să se facă rânduială.

Şi-acum iată pricinile pentru care trimite Dumnezeu pocanie asupra heiului (avutului) vostru:

1. Unul din stăpâni le drăcuie şi-atunci să nu se mire dacă i se împlineşte cuvântul căci dă Dumnezeu după cuvântul lui.
2. Lucrează Duminica. Că dacă Dumnezeu n-a lucrat nimic în una din zile nici ţie nu-ţi este îngăduit şi dacă vei lucra vei pierde nu numai ceea ce ai lucrat Duminica ci şi ce-ai lucrat peste săptămână. Să nu asculţi de sfaturile Guvernului când e vorba de cinstirea Duminicii. Guvernul îşi are socotelile lui, tu însă ai sufletul. Căci va veni vremea să ceri apa cu bilet! Da, va veni vremea să ceri apă cu bilet.
3. Şi mai are pagubă şi acela care se uită la ele ca la ochii lui din cap. Şi-a lipit inima lui de lucruri pieritoare. Pentru altceva a dat Dumnezeu inima, nu ca să ţi-o împotmoleşti în gunoiul lumii ci ca să ţi-o îndrepţi către Tatăl cel din ceruri. Pe El să-L iubim, de El să ne lipim inima, căci neasemănată e plata pe care ne-o dă Dumnezeu faţă de cea dată de lume. De aceea nu lipi inima ta nici de proprii tăi copii căci de-i pătimi durere în cele iubite peste măsură cine te va mângâia?
4. Ai cumpărat din mână rea, din mână pătimaşă, din mână care a furat sau de la unul care a curvit. De aceea înainte de a o amesteca cu ale tale dă-i apă sfinţită cu făină. Căci să ştiţi că păcatele trec şi-asupra pământului pe care-l calci şi-asupra vitelor. Când a fost izgonit Adam din Rai Dumnezeu a blestemat pământul: spini şi pălămidă să dea şi în sudoarea feţei să-şi câştige pâinea. Iar femeia în dureri să nască. O greşeală a noastră atârnă asupra întregii averi.
5. Cineva se ţine de vrăji asupra ta iar tu nu ai ocrotirea lui Dumnezeu asupra ta. Cineva lucrează cu diavolul asupra ta şi asupra vitelor tale. Şi tu tânjeşti, şi vitele tale tânjesc. Şi de ce pot lucra aceste puteri? Pentru că tu nu ai ocrotirea lui Dumnezeu ca să nu mai poată lucra duhurile rele, vrăjitorii şi altele atâtea toate. Curăţeşte-ţi trupul tău prin post, fă sfeştanie, pune-ţi o cruce în curte şi roagă-te lui Dumnezeu să te ocrotească.
6. Şi ai pagubă şi pentru că pe curtea pe care stai sau pe pământul pe care lucrezi apasă jurăminte sau nedreptăţi. Să luaţi seama să nu tăiaţi o brazdă din pământul care nu este al vostru căci aduce moarte. Se poate să mai ai asupra curţii şi alte păcate. Îi fi cumpărat acea curte cu bani munciţi într-o vreme când trăiai în desfrânare, aici sau în America. De aceşti bani deşi i-ai muncit nu te vei folosi căci şi asupra lor atârnă şi apasă păcatele de când i-ai muncit. Şi te urmăreşte Dumnezeu până în pânza albă. Pentru ce? Pentru că nu le mărturiseşti, pentru că ţi-i şerpi în sân, şi Dumnezeu lasă ca să te muşte.
7. Apasă blestemele părinţilor sau a altuia asupra casei tale sau asupra ta.
8. Sunt omoruri sau sinucideri făcute pe curtea ta sau ce e mai des, copii lepădaţi îngropaţi ici colo. Ba în gunoi, ba lâng-o altoaie şi copiii lepădaţi sunt păcate strigătoare la cer.
9. Stăpânii au păcate nemărturisite din tinereţe sau mai pe urmă şi nu le-au ispăşit. Că nu-i destul să le spui sub patrafir. Trebuie să le şi ispăşeşti de bună voie. De aceea vine bătaia lui Dumnezeu peste tot, peste câmp, peste vite şi peste tot lucrul mâinilor tale.

Parintele Arsenie Boca ,, Ridicarea casatoriei la inaltimea de taina,, Ed. Agaton, 2009
sursa http://www.parohiastavanger.no/biblioteca-duhovniceasca/Arsenie_Boca/Ridicarea%20casatoriei%20la%20inaltimea%20de%20Taina.pdf

PILDE CRESTIN ORTODOXE 

  Cel mai bun şi cel mai rău lucru din lume

Un domnitor trimise odată pe unul din servitorii săi la piaţă cu porunca de a-i cumpăra cel mai bun lucru din lume. După câtva timp, servitorul se întoarse aducând într-o sacoşă ceva de mărime mică. 

"Ai cumpărat ceea ce ţi-am poruncit?", îl întrebă domnitorul. "Da, stăpâne. Ţi-am cumpărat ceea ce ai dorit, îi spuse servitorul. Priveşte!". Curios, stăpânul se uită la ceea ce aduse servitorul în pacheţelul pe care tocmai îl despachetă. 

La prima vedere nu era nici aur, nici argint şi nici vreun alt obiect preţios. Ţăranul fusese la un măcelar unde cumpără o limbă de bou. "Iată, stăpâne! Am cumpărat ce ai dorit: cel mai bun lucru din lume, o limbă. Cu ea, mama îi mângâie mereu pe copiii ei, când plâng. Cu ea, crainicul anunţă victoria armatelor tale asupra duşmanilor. Cu ea, învăţaţii lumii transmit înţelepciunea lor elevilor. Şi limba ta nu este oare instrumentul cu care stăpâneşti peste supuşii tăi, vorbeşti adevărul şi dreptatea şi Îl preamăreşti pe Dumnezeu?". 

"Bine ai grăit. Dar acum mergi şi cumpără-mi cel mai rău lucru din lume". Servitorul plecă şi, din nou, nu peste mult timp, se întoarse cu un pachet asemănător. "Ai cumpărat ceea ce ţi-am poruncit?", îl întrebă domnitorul. "Da, stăpâne, ţi-am cumpărat, îi răspunse servitorul. Priveşte!". 

Servitorul scoase pachetul afară, îl despachetă şi, spre surprinderea stăpânului, îi spuse: "Stăpâne, un lucru mai rău decât această limbă n-am găsit. Cu ea, oamenii se jignesc şi se supără unii pe alţii. Cu ea vorbesc urât şi înjură. Ea serveşte spre a spune minciuni şi de secole aduce suferinţa între oameni". "Într-adevăr, ai dreptate", îi răspunse stăpânul. Şi a poruncit să fie răsplătit cu multe daruri.
__
Limba ta, omule, este un dar de la Dumnezeu. Folosește-o cu înțelepciune, întru lucrarea vorbelor și faptelor celor bune, pentru că ea are potențialul să aducă în viața ta deosebit de multă lumină; pe de altă parte, însă, folosită spre rău, adică folosită la a jigni, calomnia, blestema, bârfi, ucide cu cuvântul, la a da sfaturi rele ș.a.m.d., limba ta, omule, pe cât de mică este, pe atât de mult întuneric poate aduce în viața ta. Ai grijă! Folosește-o spre aducerea luminii în viața ta prețioasă, ca în Lumină să rămâi în veșnicie, în Împărăția lui Dumnezeu. Așa să te ajute Sfânta Treime, omule! Amin.

****

La un bătrân călugăr, a venit într-o zi un tânăr pentru a se spovedi şi a-i cere sfat. Din vorbă în vorbă, tânărul îi spuse:
- Părinte, sunt destul de rău. Aş vrea să mă schimb, dar nu pot. Îmi pierd uşor răbdarea. Atunci când mă enervez, vorbesc urât şi multe altele. Am încercat să mă schimb, dar nu am putut. Totuşi, eu sper că după ce voi mai creşte, voi putea să mă schimb, nu-i aşa?
- Nu, i-a răspuns bătrânul. Vino cu mine!
L-a dus pe tânăr în spatele chiliei, unde începea pădurea, şi i-a spus:
- Vezi acest vlăstar, ştii ce este?
- Da, părinte, un puiet de brad.
- Smulge-l!
Tânărul a scos brăduţul imediat. Mergând mai departe, călugărul s-a oprit lângă un brăduţ ceva mai înalt, aproape cât un om.
- Acum, scoate-l pe acesta.
S-a muncit băiatul cu pomişorul acela, dar cu puţin efort a reuşit până la urmă să-l scoată. Arătându-i un brad ceva mai mare, călugărul i-a mai spus:
- Smulge-l acum pe acela.
- Dar e destul de mare, nu pot singur.
- Du-te şi mai cheamă pe cineva.
Întorcându-se tânărul cu încă doi flăcăi, au tras ce-au tras de pom şi, cu multă greutate, au reuşit, în sfârşit, să-l scoată.
- Acum scoateţi bradul falnic de acolo.
- Părinte, dar acela este un copac mare şi bătrân. Nu am putea niciodată să-l smulgem din rădăcini, chiar de-am fi şi o sută de oameni.
- Acum vezi, fiule ? Ai înţeles că şi relele apucături din suflet sunt la fel? Orice viciu sau orice neputinţă pare, la început, inofensivă şi fără mare importanţă, dar, cu timpul, ea prinde rădăcini, creşte şi pune stăpânire din ce în ce mai mult pe sufletul tău. Cât este încă mică, o poţi scoate şi singur. Mai târziu, însă, vei avea nevoie de ajutor, dar fereşte-te să laşi răul să ţi se cuibărească adânc în suflet, căci atunci nimeni nu va mai putea să ţi-l scoată. Nu amâna niciodată să-ţi faci curăţenie în suflet şi în viaţă, căci mai târziu, va fi cu mult mai greu.

"Degeaba tăiem crengile păcatului în afara noastră, dacă în noi rămân rădăcinile care vor creşte din nou".

***

Greşeala -
În timp ce mergea pe drum, un călător a văzut într-o grădină un pom frumos, de crengile căruia atârnau nişte mere mari şi roşii de-ţi lăsa gura apă. Văzând omul că nu-i nimeni prin preajmă, ce s-a gândit ? Bine ar fi dacă ar gusta şi el câteva, aşa, de poftă!
Dar cum să facă? Până la pom trebuia să treacă de un gard înalt şi de o mare băltoacă. A stat el ce-a stat, s-a sucit, s-a învârtit, dar, nemaiavând răbdare, şi-a zis: "Fie ce-o fi!" şi a-nceput să se caţăre pe gard. Cu greu, a reuşit să ajungă în curte, dar supărat nevoie mare, fiindcă într-un ghimpe din gard îşi agăţase haina şi o rupsese. Acu, ce să mai facă!
Nu mai putea schimba nimic. Ba, mai mult, grăbindu-se, a uitat de băltoaca plină cu noroi şi s-a afundat în mâl.
Când, în sfârşit, a ajuns sub pomul cu pricina, a luat câteva mere, dar, uitându-se la ele cum arată, şi-a spus:
- E drept că am obţinut eu ce-am vrut, dar a meritat oare? Haina mea cea bună e ruptă, încălţările şi pantalonii murdari...
Cum stătea el aşa şi îşi plângea singur de milă, apare în curte stăpânul casei. Când l-a văzut pe călător cum arăta, i-a spus:
- Bine, omule, trebuia să te munceşti atâta pentru câteva mere? Uite ce-ai păţit! Ca să nu mai spun că nu înţeleg de ce-ai încercat să le iei pe furiş? Dacă ai fi bătut la mine în poartă şi mi-ai fi cerut câteva mere, eu ţi-aş fi dat cu drag. Acum, haide în casă să te speli şi să te odihneşti şi apoi îţi vei vedea de drum!
Tare bucuros şi mulţumit a fost călătorul, văzând bunătatea gazdei sale, dar, în acelaşi timp, şi-a promis sieşi că altădată nu va mai fi atât de nesăbuit.
În viaţă, nu este important doar să obţii, ci şi cum obţii! Sunt oameni care vor să aibă mai mult şi, atunci muncesc fără tihnă. Alţii, însă, fură, gâdindu-se mereu cum să fugă de muncă şi să înşele. Aceştia, păcătoşii, singuri se înşeală, fiindcă nu este totul să ai un lucru; contează şi cum l-ai obţinut!

"În cele trecătoare, nu poţi deveni bogat decât sărăcind pe altul. În cele duhovniceşti, nu poţi deveni bogat decât îmbogăţind pe altul".

sursa http://romanidiaspora.blogspot.com

Parintele Arsenie Boca 

,,Cand viata omului se afla in primejdie de moarte ?,,

Socotelile înţelepciunii cu moartea

Când nu mai răspund oamenii la chemarea dragostei lui Dumnezeu, dau de asprimea dreptăţii Sale, când, spre pedepsirea răutăţii, îngăduie războaiele. Atunci viaţa oricui se află în primejdie de moarte, şi a celor de acasă şi a celor de pe fronturi.
Să cercetăm, între marginile îngăduite, pricina aceasta a războaielor, care pe mulţi îi spală de fărădelegi în şiroaie de lacrimi.

Luăm ca gând de ajutor de darea răspunsului voinţa lui Dumnezeu, care urmăreşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vie.
Drept aceea, Dumnezeu, cel milostiv întru dreptăţi, pe cei nebăgători de seamă sau potrivnici - dar totuşi oameni cumsecade - abia cu ajutorul primejdiei îi înduplecă, să vrea şi ei ce vrea Dumnezeu, adică mântuirea, singurul lucru cu adevărat de trebuinţă.

Al doilea gând de ajutor este primirea de mai înainte ca bun a ceea ce orânduieşte şi face Dumnezeu, să ne bucurăm de hotărârea Lui, chiar dacă nu pricepem aceasta. Iar gândul al treilea e că în suferinţe fără de voie s-au mântuit cuvioşii; tot aşa şi cu suferinţele războaielor, mult mai mult se mântuiesc pe fronturi, decât s-ar mântui acasă.
Obişnuit, lumea crede că mor în războaie cei răi şi scapă cei buni. Este şi nu este aşa, pentru că numai singur Dumnezeu ştie şi ţine socoteala fiecăruia. Unul din sfinţi a zis: "Caprele eu sunt; iar oile Dumnezeu le cunoaşte şi le ştie".
Pe urmă numai Dumnezeu ştie - şi precum ştie şi face - dacă pentru cineva e mai de folos viaţa sau mai mult îi foloseşte mutarea din viaţă.

Apoi Dumnezeu, în atotputernicia Sa, foloseşte şi pe cei răi, pe necredincioşi, pe cei fără nici un Dumnezeu, ba chiar şi pe draci, ca printrînşii să aducă mântuirea, celor ce cu tot dinadinsul vreau ca să se mântuiască şi care sunt de mântuit.

Aşa bunăoară, cineva încărcat de păcate, cum l-au povăţuit cei trei "prieteni" ai săi, ajunge la strâmtoare şi nevoie mare. Necazurile îi mai topesc trupul, îi mai subţiază mintea şi aşa găseşte pe Dumnezeu ca pe singura scăpare a sa din primejdii.

 Acum I se roagă pentru prima dată, şi poate ca niciodată. Deci, cu prilejul târcoalelor morţii în jurul vieţii sale, Dumnezeu în atotştiinţa Sa, văzându-l că s-a îndreptat pe calea bună pentru toate zilele vieţii lui, pe care le-ar mai avea de trăit - dacă ar fi cuminte - în chip nevăzut şi minunat îl scapă de moarte sigură.

Dacă însă îl ştie, că mai târziu ar avea o pocăinţă şi mai bună, îl va îngădui prin mai multe şi mai grele primejdii, scăpându-l de fiecare - căci necazurile spală petele păcatelor de pe haina noastră nevăzută - şi mai târziu îl scoate din topitoarea suferinţelor, fie spre viaţa cea fără de trup, fie întorcându-l spre viaţa pământească, ca pe un înţelepţit.
Pe cei ce însă n-au statornicie în bine şi iarăşi s-ar întoarce la rele, uitând făgăduinţa ce-au făcut-o la strâmtoare, pe unii îi scoate din viaţa cea deşartă, atunci când după ştiinţa lui Dumnezeu, au ajuns la cea mai bună pocăinţă din viaţa lor, ca în aceea să se ocrotească în veci fără de sfârşit. Aceştia aşa-s mai de câştig pentru mântuire, primindu-i Dumnezeu cu o cât de câtă pocăinţă.

Pentru cei ce trecuţi prin suferinţe si au câştigat întărire şi statornicie spre bine şi printr-înşii ştie Dumnezeu că ar dobândi mântuirea şi a altora, pe aceştia îi scapă şi-i întoarce iar acasă. De cumva iarăşi se dedau stricăciunii şi îngrămădirii de păcate, iarăşi îi cheamă la şcoală. Şi aşa face de câte ori trebuie şi cu toţi câţi trebuie.

Cu cei răi şi, după ştiinţa lui Dumnezeu fără întoarcere, printre alte neştiute taine, are şi aceste două socoteli: s-au îi pierde în grabă, în chip năpraznic, ca să nu-şi mai înmulţească relele, şi aşa mai uşor să se osândească; sau că prin răutatea lor vrea să răsplătească, să ispăşească, să întoarcă, sau să mântuiască pe oarecare din cei de acasă, mai zăbavnici la pocăinţă sau îndărătnici la sfatul şi la rugămintea celor buni. 

Iar pe al treilea fel de oameni, pe cei buni, prin darul lui Dumnezeu, îi scoate din viaţa cea deşartă, fie ştiindu-i că ar avea să cadă mai târziu, tinzându-şi la fărădelegi mâinile lor - şi aşa-şi îngreuiază sau îşi pierd mântuirea lor - fie că, plăcuţi fiind lui Dumnezeu, i-a pus la încercare şi i-a aflat Lui-Şi vrednici, precum scrie:
1. Sufletele drepţilor sunt în mâna lui Dumnezeu şi nu se va atinge de dânsele munca. 2. Părutu-s-a în ochii celor nepricepuţi că drepţii sunt morţi cu desăvârşire şi ieşirea lor din lume e o mare pedeapsă,
3. Şi mergerea lor de la noi e sfărâmare, iar ei sunt în pace.
4. Chiar dacă în faţa oamenilor au îndurat munci, nădejdea lor e plină de nemurire,
5. Şi puţin fiind pedepsiţi, mare răsplată vor primi, că Dumnezeu i-a încercat pe dânşii şi i-a aflat Lui-Şi vrednici.
6. Ca aurul în topitoare, aşa i-a lămurit, şi ca pe o jertfă de ardere întreagă, aşa i-a primit.
7. Străluci-vor în ziua răsplătirii ...

Iar dacă sunt câte unii răi fără de leac şi nu păţesc nimic din necazurile oamenilor, trebuie sa intelegem că i-a lepădat Dumnezeu şi-i lasă să se desăvârşească în rele, ca să ia osânda veşnică, - precum s-a spus la cele pentru Saul.

O taină a lui Dumnezeu e şi aceasta: Nu pedepseşte toată răutatea tuturor, aici şi numaidecât; precum nici nu slăveşte bunătatea tuturor, aici şi numaidecât.
Că dacă ar face aşa, atunci şi oamenii ar face binele de frică; mântuirea ar fi de silă, iar nu o faptă a libertăţii şi a dragostei.

Apoi, dacă repede ar pedepsi tot răul, Dumnezeu ar fi un fricos, un neputincios la o măsură omenească, sau cel mult îngerească, şi ne-ar da să înţelegem că se teme de rău şi-şi apără stăpânirea, - cum fac oamenii.
Ci tocmai prin faptul că îngăduie răilor să-şi facă de cap, şi-i lasă pe oameni neînfricaţi de pedeapsa năpraznică, ne dovedeşte atotputernicia Sa, veşnic liniştită asupra răului, - atotputernicie, sub ocrotirea căreia, prin virtutea credinţei, stăm liniştiţi şi noi, primind palmele şi scuipările răului, ca pe nişte mărturii ale neputinţei aceluia, în faţa atotputerniciei lui Dumnezeu, care ne întăreşte cu liniştea Sa. Cu aceea că nu pedepseşte răutatea numaidecât, îi întinde ispite puternice, să se desăvârşească şi ea spre pedeapsă sigură în ziua judecăţii.

Iar dacă totuşi, uneori pedepseşte năpraznic vreo fărădelege, o face ca să mai pună frâu răutăţii între oameni, şi mai ales să nu scadă în credinţă începătorii, şi să nu se piardă dintre oameni conştiinţa răsplătirii după fapte.

Deci, ori că răsplăteşte, ori că nu răsplăt
eşte, fie binele, fie răul, un singur lucru e sigur: că vine o răsplată sigură şi veşnică, şi că biruieşte binele asupra răutăţii.

Apoi, prin răbdarea multor neştiuţi de oameni, atotputernicia şi dreptatea lui Dumnezeu sfarmă mereu porţile iadului, cu puterea Bisericii văzute şi nevăzute. Oricât ni s-ar părea de neobişnuit, dar adevărul acesta rămâne: "Că ne-a trimis Dumnezeu în lumea aceasta, ca să ne învăţăm a ne lepăda de ea şi s-o căutăm pe cea adevărată".

Pentru iubitorii de Dumnezeu nu este durere, nu este primejdie - afară de păcat - şi nu este moarte; ei trebuie fericiţi şi urmaţi cu aceeaşi lepădare de sine şi de viaţă, oricând vremea ne-ar cere-o. Deci nu sunt de plâns decât necredincioşii care s-au stins în necredinţă, ca nişte înstrăinaţi şi potrivnici lui Dumnezeu.
Dar e bine să se ştie că viaţa în primejdii pe mulţi i-a scos din numărul morţilor şi i-a primit Dumnezeu din braţele morţii în Împărăţia vieţii. Amin.


Parintele Arsenie Boca ,, Cararea Imparatiei,,
Edit. Episcopia Romana a Aradului, pag.55-56

Pocainta cea adevarata...

   

   Mintea este parte a sufletului, de aia se zice: vezi ce ganduri ai ca sa vezi cat de curat iti e sufletul tau.

Prin ganduri si pornirea inimii se poate deslusi necuratia inimii. Insa cel mai teribil si groaznic lucru - este pacatul cu fapta : desfranarea, uciderea, lipsa rugaciunii, inbuibarea, lipsa milosteniei, etc.

In inima omului se afla tot raul.
Pacatele de zi cu zi impietresc inima, intuneca cugetul pana la demonizare completa. Un asemenea om nu mai poate avea mila, compasiune, intelegere - ci se bucura de raul si suferinta aproapelui sau.In inima omului ce staruie in pacate vor salaslui toate relele pamantului, caci pacatul dezleaga pe satana si da putere asupra omului. 

Prin pocainta , cainta din adancul inimii, milostenie, multa rugaciune si traire in curatie dupa Cuvantul Sfintei Scripturi se poate aduce mila lui Dumnezeu peste sufletul nostru.

Harul va elibera de înrâurirea cugetului viclean pe oricine care, pe de o parte, se împotriveşte atacului viclean şi al îndemnului spre orice înţeles şi acţiune păcătoasă, iar pe de alta, gândeşte şi lucrează în fiecare zi virtuţile şi bunătatea.


Acest lucru se va întâmpla tocmai pentru că s-a arătat biruitor al păcatului, iar amintirea răutăţii s-a şters din gândirea sa. Lui i se potriveşte ceea ce spune Domnul nostru: „Vine stăpânitorul acestei lumi şi el nu are I nimic în Mine” (Ioan 14, 30).
Ei sunt „cei curaţi cu 1 inima” şi, fiind în acest fel, îl pot vedea pe Dumnezeu şi simţi harul Său, de vreme ce „împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” (Luca 17, 21).

Doamne al puterilor, Iisuse Hristoase, Tu, care ne-ai tras la dumnezeiasca Ta cunoştinţă şi ne-ai îngăduit să Te rugăm şi să te chemăm, nu ne lipsi de această binecuvântare a Ta, ci ne întăreşte şi ne i ţine lângă Tine, dăruindu-ne acest dar potrivit făgăduinţei Tale. Amin.

Sursa: Gheronda Iosif Vatopedinul, Dialoguri la Athos, Editura Doxologia, Iaşi, 2012.

Sfantul Siluan , Iubirea lui Dumnezeu

   Din clipa în care am cunoscut pe Domnul, sufletul meu e atras spre El şi nimic nu mă mai veseleşte pe pă­mânt. Singura mea veselie este Dumnezeu. El e fericirea mea, El e puterea mea, El e înţelepciunea mea, El e bogă­ţia mea.

***

Doamne, luminează-ne prin Duhul Tău Cel Sfânt ca toţi să înţelegem iubirea Ta.

[…] Slavă, Doamne, milostivirii Tale! Tu ai dat sufletului să cunoască cât de mult iubeşti zidirea Ta şi sufletul cu­noaşte pe Stăpânul şi Făcătorul său.
Domnul a dat sufletului omului o cunoaştere îndeajun-să a Lui, şi sufletul s-a îndrăgostit de Făcătorul lui şi se bucură foarte. „Milostiv este Domnul nostru”. Şi la acest cuvânt orice gând încetează.

Sufletul este copleşit de Stăpânul. El îi dă odihna şi, prin Dumnezeu (rămânând în El), sufletul uită pământul şi iubeşte numai pe Domnul şi nu-şi află odihna în nimic decât numai în Ziditorul lui, dar din când în când varsă lacrimi fierbinţi: „De ce am întristat pe Dumnezeul Cel atât de milostiv?”

***

Domnul a chemat sufletul păcătos la pocăinţă, şi el s-a întors la Domnul iar El l-a primit cu milostivire şi i S-a arătat lui.

Şi sufletul omului a cunoscut pe Dumnezeu, un Dumnezeu milostiv, mărinimos şi dulce, şi s-a îndrăgostit de El până la sfârşit, se avântă spre El nesăturat după mulţimea dogorii iubirii şi nu-L poate uita, pentru că această dogoa­re a iubirii pentru Domnul nu lasă sufletul să-L uite nici ziua, nici noaptea, nici măcar pentru o singură secundă.

Şi dacă harul se împuţinează în suflet, nu ştiu cu ce să asemăn atunci plânsul sufletului; o, cum cere iarăşi de la Domnul harul pe care l-a gustat.

***

E o minune pentru mine că Domnul nu m-a uitat pe mine, zidirea Lui cea căzută. Unii cad în deznădejde, so­cotind că Domnul nu le va ierta păcatele. Asemenea gân­duri vin de la vrăjmaşul. Domnul e atât de milostiv, că nu putem pricepe aceasta. Cel al cărui suflet s-a umplut de iu­birea lui Dumnezeu în Duhul Sfânt, acela ştie cum iubeşte Domnul pe om. Dar când sufletul pierde această iubire, atunci se întristează şi tânjeşte şi mintea lui nu vrea să se oprească, ci caută un asemenea Dumnezeu.

Sufletul meu cunoaşte mila Domnului faţă de omul pă­cătos şi scriu adevărul înaintea feţei lui Dumnezeu, că noi, toţi păcătoşii, ne vom mântui şi nici un suflet nu va pieri dacă se pocăieşte, pentru că nici un cuvânt nu poate des­crie cât de bun este după fire Domnul.

Intoarce-te, suflete, la Domnul şi spune: „Doamne, iartă-mă!” şi nu gândi că Domnul nu iartă: mila Lui nu poate să nu ierte, şi El iartă şi sfinţeşte degrabă. Aşa învaţă Du­hul Sfânt în Biserica noastră.

Domnul este iubire. „Gustaţi şi vedeţi că bun este Dom­nul”, zice Scriptura [Ps 33,9]. Sufletul meu a gustat această bunătate a Domnului, şi duhul meu se avântă spre Dumnezeu nesăturat ziua şi noaptea. Incep să scriu de­spre iubirea lui Dumnezeu şi nu mă pot sătura de aceasta, pentru că amintirea Dumnezeului Celui Atotputernic înro­beşte sufletul meu.

***

Din Duhul Sfânt iese iubirea şi fără această iubire nimeni nu poate gândi despre Dumnezeu aşa cum se cu­vine. Prin Duhul Sfânt este cunoscută iubirea lui Dumne­zeu pentru noi, pe care Domnul o revarsă peste robii Săi, ca ei să se roage pentru norod. Şi n-aş fi ştiut aceasta dacă nu m-ar fi învăţat harul. Să nu credeţi că aş fi într-un ma­re har sau că sunt în înşelare. Nu. Am cunoscut doar harul în desăvârşirea lui, dar trăiesc mai rău decât ultimul şi cel mai întunecat bărbat. Sunt schimonah, dar sunt nevrednic de această stare. Nu doresc decât să mă mântuiesc, nevoinţe nu am nici unele. Dar Domnul mi-a dat să gust harul Duhului Sfânt, Care a învăţat sufletul meu să cunoască calea lui Dumnezeu ce duce în împărăţia cerurilor.

***

Sunt mâhnit că nu trăiesc drept, dar nu pot mai mult. Ştiu că sunt sărac la minte, că am puţină carte şi sunt şi păcătos, dar Domnul iubeşte şi pe unii ca aceştia, şi de aceea sufletul meu e atras din toate puterile lui să lucreze pentru El.

O, cât de mare este mila lui Dumnezeu! Sunt un om atât de ticălos şi rău, dar Domnul mă iubeşte atât de mult. El este însăşi Iubirea şi pe toţi îi iubeşte aşa şi-i cheamă cu milostivire la El:

„Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi” [Mt 11, 28].

Această odih­nă în Duhul Sfânt sufletul o primeşte pentru pocăinţă.

Suntem acum ultimii monahi. Dar chiar şi acum sunt încă mulţi nevoitori [asceţi] pe care Domnul i-a ascuns, pentru că ei nu fac minuni arătate, dar în sufletul lor se săvârşesc în fiecare zi adevărate minuni, numai că oame­nii nu le pot vedea. Iată o minune: când sufletul înclină spre mândrie, el se cufundă în întuneric şi deznădejde, dar când se smereşte, atunci vin bucuria, străpungerea [ini­mii] şi lumina.

Cine nu se nevoieşte, cine nu se căieşte sincer, acela nu cunoaşte, nu simte harul. Dar Domnul a dat cu milostivire oamenilor pocăinţa şi cei ce se pocăiesc se mantuiesc toţi fără excepţie.

***

[…] Domnul ne iubeşte nesfârşit de mult. Aceasta se vede din Sfânta Scriptură şi din experienţa personală. Sufletul meu păcătuieşte cu gândul ziua şi noaptea, dar de cum spun: „Iartă-mă, Doamne, căci sunt tare neputincios, şi dă-mi pacea Ta pe care o dai robilor Tăi!”, sufletul îşi gă­seşte numaidecât pacea.

***

Nu de mult a fost un foc la Chilia Sfântul Ştefan. Mo­nahul acelei chilii era afară când clădirea luase foc, dar, vrând să salveze unele lucruri, s-a repezit înăuntru şi a ars şi el. Dacă s-ar fi rugat însă Domnului şi ar fi zis: „Doam­ne, aş vrea să salvez cutare sau cutare lucru, spune-mi ce să fac?”, Domnul i-ar fi zis negreşit: „Du-te”, dacă aceas­ta ar fi fost cu putinţă, sau „Nu te du”, dacă nu se putea. Atât de aproape de noi este Domnul şi atât de mult ne iubeşte.

In viaţa mea am întrebat de multe ori pe Domnul in ceas de nenorocire şi întotdeauna am primit răspuns.

Această iubire o înţelegem nu cu mintea noastră, ci prin milostivirea lui Dumnezeu de la harul Duhului Sfânt. Poa­te cineva va spune: „Aşa ceva se întâmplă numai cu sfin­ţii”, dar eu spun că Domnul iubeşte şi pe cel păcătos şi-i dă mila Sa; numai să se întoarcă sufletul de la păcat şi Domnul îl primeşte cu mare bucurie în braţele Sale şi-l duce la Tatăl, şi atunci se bucură de el tot cerul.

Sfantul Siluan Athonitul, Intre iadul deznadejdii si iadul smereniei, Editura Deisis, Sibiu, 2001

http://www.cuvantul-ortodox.ro

***

Arsenie Papacioc Bogatia vietii crestine

  

                Părintele Arsenie Papacioc
     ,,Starea de mândrie e stare drăcească, absolut diavolească. Mică sau mare,,

   Ce se întelege prin smerenie si care sunt dezastrele mândriei?
- Smerenia este arta care te trimite la tine, să stai cu tine, smerit în tine. Procesul care a rânduit întreaga stare de lucruri, soarta întregii creatii a lui Dumnezeu si care a fost făcut printr-un act de mare smerenie, înfricosându-se îngerii si toate puterile ceresti, este întruparea Mântuitorului. Sigur, Dumnezeu fiind, vă închipuiti ce pogoră mânt, dincolo de orice putere de întelegere, a făcut, pentru a lua chip de om.

Actul ăsta era necesar să se facă, pentru că, printr-un act de mândrie nesăbuit, Lucifer a pretins că este Dumnezeu, că ar fi vrut să fie Dumnezeu. Si numai prin două cuvinte: “Eu sunt..." - atât a zis satana. Ar fi vrut să zică: Eu sunt Cel Ce sunt, adică Dumnezeu. Dar a căzut. Si vă închipuiti, s-a pedepsit în forma cea mai grozavă si mai cumplită. Că spune într-un loc: “Dacă ai vedea un drac în adevărata lui urâciune, n-ai putea rezista să nu mori". Se mai spune despre o sfântă, Ecaterina, că a văzut un drac, dar nu în adevărata lui urâciune. Si a preferat să meargă toată viata pe jar, numai să nu mai vadă. Vă închipuiti, atât e de grozav si de urât. Lumea îsi închipuie că acolo, în suferinte, în iad, va fi tot o conjunctură posibilă, dialogală, nu-stiu-ce. Nu! Una dintre marile suferinte de acolo este si vederea dracilor!
Deci a fost necesar ca Mântuitorul să se smerească. Pentru că smerenia este singura fortă care poate elibera orice suflet si orice popor, în toată creatia lui Dumnezeu. Bunăoară, noi, ca să putem fi alături de Hristos, trebuie să purtăm aceiasi identitate. Dacă El s-a smerit, El, Care a făcut cerul si pământul si Care a făcut tot ce există, sigur că creatia Lui va trebui să stea la dispozitia Lui, smerită.

Un crestin cu viată bună, a bătut la usa Mântuitorului să-i deschidă. Si a întrebat: “Cine este acolo?" “Un crestin iubitor al Tău". “Nu se poate. Nu esti pregătit. Nu-ti deschid!" îngrijorat, foarte îngrijorat, si-a dat seama de ce. Pentru că el trăise o viată crestină cum a stiut el. Trebuie să fac o paranteză: smerenia s-a cam rationalizat. A trecut într-un fel de obicei speculat, după cum se spune: “E smerit, mândruletul!" S-a frământat el: “Care ar putea să fie motivul pentru care nu mi-a deschis?" Si, frământându-se, a intrat într-o smerenie autentică, căci nu e usor să te frământi când nu te primeste Hristos, mai ales pentru un om care crede si trăieste în Hristos, cu nădejdea vesniciei alături de Hristos. Si s-a dus smerit si a bătut la usă. “Cine este acolo?" “Tu esti", a zis credinciosul. Mântuitorul i-a răspuns: “Dacă tu esti Eu, intră!" Avea aceiasi identitate cu El! Cum spune Sfântul Simeon: “Dumnezeu se adună cu dumnezeii, după har".

Ce este falsa smerenie si cum o deosebim de adevărata smerenie?
- De fapt, trebuie să stim toti că niciodată un om smerit nu se vede smerit. Nu se vede, pentru că n-ar mai fi smerit. Precum spune un sfânt părinte în Pateric: “Ce este smerenia, părinte?" “A te vedea pe tine sub toată făptura, fiule". Făptură e si viermele, faptură e si câinele. Cum ar putea fi fiinta asta ratională sub toată făptura? Pentru că si viermele si oricare fiintă stiu precis ce vor: vor să trăiască. în sensul acesta se zbate, se încovoaie să ajungă existenta vietii. Biologic, că e vierme.

"Fiti întelepti ca serpii", spune Mântuitorul, "si blânzi ca porumbeii". De ce întelept ca sarpele, care-i atât de odios între fiare, între animale? Pentru că sarpele îsi fereste capul. Să nu-1 lovesti la cap, că moare. Dacă îl lovesti oriunde, nu piere. Si capul nostru e Hristos. Trebuie, cu orice chip, identificat cu El si ferit Hristos, să nu cumva să sufere Hristos, Care a spus: "Fără de mine nu puteti face nimic!"

Lumea, la astfel de cuvinte, după mii de ani, cerbicoasă, consideră că aceste cuvinte din Scriptură au fost când au fost. La anul 419 s-a tinut un Sinod local la Cartagina si printre alte teme care s-au discutat a fost si problema aceasta: grija Bisericii la cele ce a spus Hristos, stiind că tot ce a spus Hristos e adevărat. La canonul 184 spune asa: “Dacă totusi zici că poti ceva fără Hristos, anatema să fii!" Adică, mai mult decât blestemat.

Cum putem lupta împotriva mândriei?

- Nu poti, decât dacă te smeresti. Adică ti-a dat o palmă, iar tu, din smerenie, dai si obrazul celălalt. Acum nu-i usor să dai si obrazul celălalt, dar este posibil. Pentru că nu e o utopie, nimic nu este neîmplinibil din ce a spus Hristos. A spus un lucru care se poate face. Dar nu a biruit cel care a lovit, ci cel care a primit cu plăcere, cu bucurie. Pentru că ar fi suferit, dacă se putea, chiar pentru Hristos. Bucuria suferintelor noastre din închisori si din lanturi era tocmai asta, că ni s-a dat prilejul să suferim pentru Hristos! Nu eram noi cei înfrânti, care primeam lovituri. Au fost înfrânti cei care ne-au lovit.

Comparând toate religiile lumii, care a fost conceptia lor de mântuire? Se constată că toti doreau să scape de suferintă. Hristos zice: “Nu! Numai prin suferintă puteti scăpa de suferintă!"; pentru că Mântuitorul a făcut atât de multe fapte mari: dreptate, învătături etc. Să măsurăm cu 90 de grade un unghi. Mai mult: a înviat mortii si multe altele. Se facem unghiul de 180 de grade. Dar n-a mântuit lumea prin asta.

Misiunea Mântuitorului a fost tocmai asta, să mântuie lumea prin suferintă. S-a răstignit pentru noi si atunci unghiul a devenit de 360 de grade, desăvârsit. Adică, atunci a fost biruit satana. Mântuitorul era pe Cruce si se văita satana. De aceea Crucea este atât de puternică împotriva duhurilor rele, pentru că se zice: “în numele Tatălui (Care înseamnă toată înăltimea) si al Fiului (toată adâncimea) si al Sfântului Duh (toată lătimea)". Adică se evocă Sfânta Treime. Si s-a constatat că fuge dracul de Cruce!

Deci, prin suferintâ s-a biruit satana. Diferenta între dramă si tragedie e că în dramă eroii biruiesc, în tragedie eroii sunt înfrânti. Noi nu avem tragedii. Avem numai drame. Eroii nostri au biruit, toti! Dovada este că Mântuitorul, Care este de-a dreapta Tatălui, a zis: "Vi s-a dat toată puterea, în cer si pe pământ". Si a mai zis ceva care ne priveste direct: "îndrăzniti! Eu am biruit lumea!" Cine a biruit? Satana? Cine a biruit? Cei care au lovit? Cei care L-au răstignit?

De aceea, suferinta aduce foarte multă smerenie. Numai atât: să se facă pentru marele Adevăr. Pentru Hristos. Că noi cerem harul lui Dumnezeu. Fără harul lui Dumnezeu nu se poate nimic, pentru că zice Hristos: "Fără de Mine nu veti putea face nimic".

El e tulpina, noi suntem mlăditele. Nu pot, nici mlădita, nici mugurii, nici frunzele, fără vită.

Si atunci, din momentul din care nu putem face nimic fără puterea lui Dumnezeu, cerem harurile Lui ca să putem face. Dar Dumnezeu nu dă harul ca la un milog. îti dă ca să te ridici, să rupi din tine pentru altii, să-ti pui viata interioară la punct, să gândesti frumos, să stii să suferi pentru adevăr! Si chiar pentru fratele tău.

Atunci harurile vin din abundentă. Să stii să ceri, dar nu cu o mână întinsă, tigănească!

Cum putem căpăta smerita smerenie si care sunt roadele ei?

- Hai să vă spun, ca să mă întelegeti, ca să nu vorbim si noi, rationalizând-o. Smerita smerenie. Despre asta vorbim. Si, din momentul în care smerita smerenie se adânceste cât mai mult, trăiesti cât mai mult într-o stare de plăcere, de bucurie, de eliberare; iar toate aceste lucruri vin fără să se vadă si fără să se discute. Te ajuti pe tine si pe toti ai tăi, care nu mai sunt în lumea aceasta. Atunci nu mai esti un ins. Esti un univers, un microcosmos, în care se oglindeste un macrocosmos, adică o lume întreagă, dacă trăiesti aceste lucruri.

Trei lucruri cere Dumnezeu de la noi, si ne cere cu ardoare: umilintă, umilintă, umilintă! Si “lăsati-Mă pe Mine mai departe!" Fără însă să renuntăm la treburile care ne aduc pâinea cea de toate zilele. Dar peste tot în inima mea să fie prezent Hristos!

Iată, bunăoară, se pun probleme în lumea nevoitorilor, în lumea trăitorilor, probleme de mântuire, de existentă duhovnicească. Nu prea sunt pentru o mare nevointă. Sunt mai mult pentru o mare trezvie! 0 permanentă; o vibratie continuă. Această figură de stil nemaipomenită a pus îngerii în miscare si ei au apărut, în fel si fel, cu multă smerenie, slujind pe oamenii acestia smeriti. Da. Sunt mai mult pentru o stare de trezvie continuă.

Starea de mândrie e stare drăcească, absolut diavolească. Mică sau mare. 

Si nu trebuie să ne crutăm nici cea mai mică greseală. Nu trebuie să ne temem, dacă se greseste. Nici o nenorocire nu înseamnă ceva. Nimic nu este pierdut, atâta vreme cât credinta este în picioare, cât sufletul nu abdică si capul se ridică din nou! Adică există putinta de iertare, dar, cum spun, să o ai ca un viteaz, ca un erou al lui Hristos si numai al lui Hristos, oriunde ai fi. 

Starea de nevointă nu este rea si n-avem dreptul să desfiintăm lucrul acesta. Dar nu numai starea de nevointă. Sau nu trebuie apăsat numai pe nevointă, ci mai mult pe starea de vibratie, de prezentă si unire a inimii tale cu inima lui Dumnezeu, prin diferite rugăciuni. Dacă se poate, “Doamne lisuse...".

- Părinte, dacă prin suferintă ajungem la o adevărată smerenie, trebuie cumva să ne aruncăm singuri în ispită?
- Nici nu se pune bine problema. “Trebuie să mă agăt de o sfoară, să-mi dau drumul jos, să văd cum e cu piciorul rupt". Avem des necazuri pentru că dumneavoastră trebuie să mai stiti si un lucru: dacă ati sti câtă râvnă pune satana ca să ne întrerupă de la lucrarea noastră duhovnicească, de la orice rugăciune nu ati mai pune asa problema!

Orice crestin e atacat, si vă spun, ca duhovnic nam întâlnit să nu-mi spună: “Părinte, sunt atacat la rugăciune, am gânduri împrăstiate etc". Ne atacă diavolul, ne luptă el împotrivă. Dar nu trebuie să dăm atentie. Este o mare greseală să se stea de vorbă cu satana. Nu se stă de vorbă cu el. Se stă de vorbă numai cu Dumnezeu, dacă vrei să-1 gonesti. Zi “Doamne lisuse..." si stai de vorbă cu Dumnezeu. Puterea numelui îl goneste. Chiar dacă te apasă atunci, chiar dacă te luptă. Se întâmplă uneori, de ia patul cu tine în sus. Nu te apuca să blestemi.
Asta-i o greseală. Lui îi convine dialogul, că îl recunosti. Dar asa, prin rugăciune,îl ignori. Stai de vorbă cu Dumnezeu atunci când esti atacat. Si atunci, sigur că el - am spus de mai multe ori - a învătat foarte multă lume să se mântuiască.

Unde se află călugării fată de mireni pe scara trăirii smereniei?
- Eu vă spun că există o mare diferentă, si ca să fiu conciliant, monah înseamnă “crestin bun". Dar nu-i numai atât, dacă apuci să trăiesti în mânăstire. Apucasem să vă spun că rugăciuni faci si acasă; faci multe, dar nu se face acest mare lucru care caracterizează această cruce a călugărului: tăierea voii. Să nu faci ceea ce vrei tu. Să faci ceea ce-ti spune altul. Si atunci, tu, în felul acesta tăindu-ti voia - căci Dumnezeu ne-a creat cu vointă liberă, ratiune si afecte -, aici trebuie să-ti tai vointa liberă. Ne trezim luptându-ne cu Dumnezeu. Si trebuie să-L înfrângem. Dar în sensul că îi place foarte mult înfrângerea aceasta. Pentru că noi ne desfiintăm. Ne smerim.

Intr-o mânăstire era un staret care stia să dea cununi. Si era un părinte bătrân - Sfântul loan Scărarul consemnează lucrul ăsta -, de 50 de ani, ca vârstă. Si-l trimitea undeva. Si când se ducea acolo, îl fugărea: “Ce cauti aici? Du-te acolo, unde te-am trimis!" Si uite asa îl freca. Si-l întreabă sfântul: “Nu te smintesti?" “Nu, părinte Când am venit aici mi-au spus ăstia că mă încearcă 30 de ani. Si am numai 15". La 17 ani de nevointă din aceasta, de tăierea voii, a murit. Dar la moarte a zis asa: “Multumesc lui Dumnezeu si vouă ca prin tăierea voii mi-ati mântuit sufletul!"
E foarte frumos. Nu se potriveste cu ce e în lume. Pe urmă, dragii mei, mi se pare că nici o adunare de cuvinte filosofice nu poate explica călugăria. Există, si am spus de multe ori în mânăstire asa de importante lucruri, încât s-a vorbit prea putin despre ele, si prea putini le-au atins. E o trăire continuă. Căci spune Mântuitorul: "Vrei să fii desăvârsit? Ia crucea si urmează-Mi Mie!" Aceasta e crucea pe care trebuie să o iei: să-ti tai voia si să asculti. Si, fratilor, stiti ce înseamnă cruce: Să duci ce nu-ti convine. Asta înseamnă.

Părintele Arsenie Papacioc.
Ne vorbeşte Părintele Arsenie - vol. 1-3, EDITURA:
MANASTIREA SIHASTRIA , pag 5-6

Parintele Arsenie Boca
,, Cine de fapt sunt cei  ce fac voia diavolilor ,,

Înclinaţii spre trufie

Mai curând vor să dea lecţii decât să primească. Ei osândesc în inima lor pe cei ce nu pricep credinţa după felul lor şi această simţire, mai întâi tăinuită, o scot la iveală prin cuvinte şi atunci ţi se pare că auzi pe fariseul care crede că preamăreşte pe Dumnezeu lăudându-se cu faptele sale şi dispreţuind pe vameşul. Asta înseamnă să faci pe voia diavolului.

 Acestea toate împing sufletul la mândrie şi la trufie. Acestea nu sunt de nici un folos începătorilor (, dar şi că ele îi schimbă în păcate). Căci nu pot să se mai sufere unul pe altul, şi dacă se găseşte vreun concurent ca să-l înjosească pe aproapele său, aceste lucruri îi plac. Vor vedea paiul din ochiul fratelui lor, dar bârna din ochiul lor nu o vor vedea; ei vor strecura ţânţarul altora şi vor înghiţi cămila lor.

 Nu le plac duhovnicii care nu-i laudă în faptele lor şi nu judecă buna lor lucrare, fiindcă astfel de ucenici nu caută decât să fie preţuiţi şi lăudaţi în tot ceea ce fac ei. Încearcă să convingă pe alţii că ei au duhul desăvârşit şi adevărata evlavie. Ajung chiar să nu-şi mai mărturisească păcatele ca să nu se înjosească şi ferind greşalele pentru a le face puţin mai grele. Se vor feri ca de foc să preamărească pe alţii, dar nu le displace să fie preamăriţi ei. Ba câteodată merg până acolo ca să ceară ca să-i preamărească oamenii. Începătorii scapă foarte rar de vreuna din aceste slăbiciuni. Înclinaţii spre zgârcenie duhovnicească Se tânguiesc atunci când nu primesc mângâierile care le aşteptau din partea duhovnicilor sau aproapelui. Caută a se umfla de sfaturi şi învăţături duhovniceşti. Închină tot timpul cititului şi nu mai au timp pentru lucrarea care este prima lor datorie.


Înclinaţii spre mânie

Au în permanenţă o proastă dispoziţie. Îşi fac datoria numai de mântuială. Se supără pentru toate fleacurile şi ajung câteodată de nesuferit. Pun vina pe greşealele altuia. Îi bârfeşte pe ceilalţi. Face morală cu acreală, în ton, ca şi când numai el ar avea dreptul la virtute.


Înclinaţii spre lăcomie duhovnicească

Se istovesc în canoane. Se dedau fără de frâu la posturi. Se sustrag din faţa acelora care i-ar îndemna pentru hrana trupească. N-au d eaptă socoteală. Lucrează împotriva poruncilor. Doresc mai mult un canon trupesc decât un canon al judecăţii. Lipsa de ascultare de duhovnic. Se trufesc prin diferite osteneli fără dreaptă socoteală. Pe astfel de ucenici îi încurajează diavolul să facă astfel. 

Caută să smulgă duhovnicilor sfaturi după cum le place lor. În cazul că sunt respinşi au mâhnire ca de copii. Ceea ce fac, fac numai de mântuială pentru că sunt convinşi că nu fac nimic bun înaintea lui Dumnezeu când nu lucrează cum le place lor. Se împărtăşesc fără încuviinţarea duhovnicului de mai multe ori.


Înclinaţii spre pizmă şi lume

Îi sare în ochi binele duhovnicesc al aproapelui. Suferă când aude că cineva este lăudat. Virtutea altuia îl întristează şi dacă are prilej o va prigoni şi ponegri, cu scop de ai risipi pe cât e posibil laudele. Doreşte să fie primul în toate.

Vrăjmaşii omului duhovnicesc: lumea, trupul, diavolul Aceştia trei în mod sigur îi ies omului în calea duhovnicească.


Cei buni Se arată prin smerenia lor.

Nu ţin seama de lucrurile lor personale şi nu pun decât foarte puţin preţ pe ele. Cât despre alţii, tot li se pare mai presus. În toate lucrurile lor smerenia stăpâneşte. Cu cât lucrează mai mult cu atât îşi plac mai puţin. Dorinţa vie le este de-a place lui Dumnezeu. Tot ceea ce ostenesc ei pentru Dumnezeu li se pare nimic. Sunt foarte fericiţi când nu sunt băgaţi în seamă şi când sunt criticaţi de alţii în lucrările lor. Când sunt lăudaţi de cineva ei sunt foarte uimiţi. Nu doresc altceva să înveţe decât numai ce le este de folos. Cei smeriţi nu dau învăţături nimănui.

Liniştirea

Petrecerea neîmpărtăşită, ferită de orice grijă a vieţii, ca astfel omul să poată, prin depărtarea de oameni şi deîmpărtăşiri, să fugă de zgomot şi de cel ce "umblă răcnind ca un leu căutând pe cine să înghită", prin întâlnirile şi grijile vieţii. Trebuie să aibă numai o singură grijă, cum să placă lui Dumnezeu mai mult şi să-şi facă sufletul neosândit în ceasul morţii şi să afle, cu toată sârguinţa, lucrările fine ale dracilor şi greşalele sale ce întrec nisipul mării. Cunoscându-le pe acestea omul plânge pururea, dar e mângâiat de Dumnezeu.

Postul

Postul cu măsură sau mâncarea odată în zi (a nu se sătura). Mâncarea să fie de un singur fel, din bucate neînsemnate şi care se găsesc fără bătaie de cap şi pe care nu le pofteşte sufletul. Să m ănânce în fiecare zi un fel cu înfrânare. Vinul e folositor la bătrâneţe, la neputinţă şi la frig şi atunci puţin. Iar la tinereţe, la căldură şi la sănătate mai bună este apa - dar şi aceasta puţină, căci setea e mai bună decât toate poftele trupeşti.

Privegherea

E bine a folosi jumătate din noapte pentru somn, iar jumătate pentru psalmodie şi pentru rugăciune, pentru suspine şi lacrimi, ca prin postul şi privegherea cu măsură, să se facă supus sufletului sănătos şi gata spre tot lucrul bun, iar sufletul să capete bărbăţie şi luminare - ca să facă şi să vadă cele cuvenite.

Psalmodia

Rugăciunea trupească prin psalmi şi îngenuncheri ca să se deşire trupul şi să se smerească sufletul, ca să fugă vrăjmaşii noştri, dracii, şi să se apropie prietenii noştri, Îngerii, şi aşa să cunoască omul de unde primeşte ajutor.

Parintele Arsenie Boca ,,CARAREA IMPARATIEI,, Editura Episcopia Ortodoxa Romana a Aradului

http://www.libris.ro/cararea-imparatiei-arsenie-boca-EOA973-00000-001--p318565.htm

Acatistul Invierii Domnului nostru Iisus Hristos

Condac 1:

Apărătorul cel mare și Doamne, biruitorul morții celei veșnice, ca cei ce ne-am izbăvit de omorârea cea duhovnicească, cele de laudă aducem Ție, noi robii Tăi și zidirea Ta. Cel ce ai biruință asupra morții, de moartea păcatelor slobozește-ne pe noi, care grăim: Iisuse, Cel ce ai înviat din morți, înviază și sufletele noastre!

Icos 1:

Îngerii, Învierea Ta, Hristoase Mântuitorule, neîncetat o laudă în ceruri. Și pe noi, cei de pe pământ, învrednicește-ne cu inimă curată a-Ți cânta Ție unele ca acestea:
Iisuse, Cel nepătruns, Care luminezi pe toți credincioșii, luminează-ne și pe noi cei ce trăim în întunericul necunoștinței;
Iisuse, Cel ce ai înviat din morți și la toate le dai viață, înviază-ne și pe noi, cei omorâți în păcate;
Iisuse, Cel ce Te-ai înălțat la cer și ai înălțat pe cei ce nădăjduiesc întru Tine, înalță-ne și pe noi, cei plecați spre pământ;
Iisuse, Cel ce șezi de-a dreapta Tatalui și părtași slavei Tale îi faci pe cei ce Te iubesc pe Tine, nu ne lipsi pe noi de slava Ta;
Iisuse, Cel ce vei veni sa judeci viii și mortii, nu ne judeca pe noi după fărădelegile noastre, ci miluiește-ne după mare mila Ta;
Iisuse, Cel ce ai înviat din morți, înviază și sufletele noastre!

Condac 2:

Văzând, Doamne, oamenii căzuți, Te-ai întrupat și ai înviat pe toți, dăruindu-le celor înviați toate spre mântuire. Înviază-ne și pe noi cei omorâți din pricina păcatelor, ca să-Ți cântăm Ție: Aliluia!

Icos 2:

Mintea nu pricepe dumnezeiasca taină, cum izvorul vieții înviază, omorând moartea. Pentru aceasta, numai cu inima simțind bucuria învierii și astfel fiind luminați, cu glas de bucurie duhovnicească grăim către Tine unele ca acestea:
Iisuse, Cel ce ai intrat prin ușile încuiate, intră și în casa sufletelor noastre;
Iisuse, Cel ce ai întâmpinat în cale pe ucenicii Tăi, întâmpină-ne și pe noi, pe calea acestei vieți, și ne mântuiește;
Iisuse, Cel ce ai aprins inimile lor cu cuvintele Tale, aprinde și inima noastra cea rece, spre dorirea de slava Ta;
Iisuse, Cel ce Te-ai cunoscut întru frângerea pâinilor, dă-ne și noua a Te cunoaște în dumnezeiasca împărtășanie;
Iisuse, Cel ce ai făgăduit pe Duhul Sfânt ucenicilor Tăi, trimite-ne și nouă pe acest Duh mângâietor de la Tatăl;
Iisuse, Cel ce ai înviat din morți, înviază și sufletele noastre!

Condac 3:

Cu puterea Ta, cea dumnezeiască, înviind pe Lazăr, înviază-ne și pe noi cei ce suntem doborâți de patimi și zăcem în păcatul nepocainței, ca sculându-ne după glasul Tău, să cântăm cântare: Aliluia!

Icos 3:

Având putere asupra morții, sufletele le-ai chemat din moarte, Iisuse. Cheamă-ne și pe noi, din adâncul păcatelor noastre, ca și noi, curățindu-ne simțirile, Ție, celui ce strălucești cu lumina cea neapropiată, cu bucurie să-Ți aducem cântare de biruință, așa:
Iisuse, biruitorul morții, biruiește patimile noastre cele rele;
Iisuse, Datatorule de viață, dă-ne și noua o viață mântuitoare;
Iisuse, izvorul bucuriei, bucură inima noastră întru îndreptările Tale;
Iisuse, Cel ce ai săturat, cu cinci pâini și doi pești, cinci mii de bărbați în pustie, afară de femei și copii, hrănește-ne și pe noi cu pâinea Ta cerească;
Iisuse, nădejdea celor căzuți, scoate-ne și pe noi din adâncul răutăților noastre;
Iisuse, Cel ce ai înviat din morți, înviază și sufletele noastre!

Condac 4:

Viforul patimilor ne tulbură și ne îneacă; ci Te rog pe Tine Iisuse, întinde-ne, ca și lui Petru, mâna Ta cea de ajutor și, cu puterea Învierii Tale, ridică-ne și ne înalță a cânta Ție: Aliluia!

Icos 4:

Având îmbucurătoarea veste a învierii Tale, Iisuse, cerurile cu vrednicie se veselesc și pământul se bucură; iar noi, prăznuind veselia cea veșnica, îndrăznim a-Ți cânta unele ca acestea:
Iisuse, Cel ce șezi întru lumina cea neapropiată, fii aproape tuturor creștinilor, după îndurările Tale;
Iisuse, Cel ce iubești zidirea Ta, nu ne uita pe noi cei de pe urmă;
Iisuse, Cel ce atragi inimile noastre la Tine, întoarce la Tine și inima noastră cea ticăloasă;
Iisuse, Cel ce împlinești toate cererile cele bune, împlinește și doririle noastre cele bune, ca mai mult decât toate să Te iubim pe Tine;
Iisuse, Cel ce primești orice picătură de lacrimi, nu depărta rugăciunile noastre;
Iisuse, Cel ce ai înviat din morți, înviază și sufletele noastre!

Condac 5:

Viață de Dumnezeu plăcută izvorăște din Tine, o, Iisuse, Fiul Dumnezeului celui viu. Pentru aceea Te rugăm pe Tine, ca să nu ne piardă pe noi ucigătorul de suflete, nici să ne închidă gura ca să murim nepocăiți, ci învrednicește-ne să-Ți cântăm: Aliluia!

Icos 5:

Văzând cu Duhul pe Dumnezeu înviat, veniți să bem băutură nouă, nu din piatră stearpă și neroditoare, ci din izvorul nestricăciunii și purtătorul de viață mormânt al Mântuitorului, care, pe pământul cel neroditor al sufletelor noastre udându-l, ne-a învățat pe toți a cânta unele ca acestea:
Iisuse, Cel ce ne-ai poruncit să primim scump sângele Tău, învrednicește-ne fără de lipsă, a primi acest prea cinstit sânge;
Iisuse, Cel ce trimiți ploaie asupra celor drepți și asupra celor păcătoși, stropește-ne și pe noi cu harul Tău, ca să aducem roadă duhovnicească;
Iisuse, Cel ce nu Te-ai scârbit de păcătoasa care Ți-a sărutat cu lacrimi de pocăință picioarele Tale, da-ne si nouă a-Ți uda picioarele Tale cu lacrimi de umilință;
Iisuse, Cel ce ai întărit pe Toma în credința învierii Tale, dă-ne și nouă credință nefățarnică;
Iisuse, Cel ce ai zis: căutați și veți afla, dă-ne și nouă a Te gasi pe Tine;
Iisuse, Cel ce ai înviat din morți, înviază și sufletele noastre!

Condac 6:

Propovăduind cu duhul neîncetat bucuria învierii tale, celei purtătoare de viață, Iisuse, Dumnezeul nostru, dă să fim și noi, păcătoșii, părtași acestei învieri, ca neîncetat să cântăm în Ierusalimul cel de sus: Aliluia!

Icos 6:

Strălucind la toată lumea cu învierea Sa Domnul Iisus Hristos, acum toate le-a umplut de lumină: și cerul și pământul și cele de dedesubt; ca să prăznuiască toată zidirea Învierea lui Hristos, întru care întăriți fiind vom cânta unele ca acestea:
Iisuse, Cel ce toate le umpli de lumina Ta, luminează și ochii noștri cei întunecați;
Iisuse, Cel ce ai împreunat cerul cu pământul, ridică-ne și pe noi de pe pământ la cer;
Iisuse, Cel ce Te-ai pogorât cu lumina Ta cea dumnezeiască în cele de dedesubt, pogoară-Te și în adâncul inimilor noastre;
Iisuse, Cel ce ai scos din temnițele iadului sufletele ce te așteptau, scoate-ne și pe noi, păcătoșii, din întunericul mâhnirii, căci viața noastră de iad s-a apropiat;
Iisuse, Cel ce tuturor le întinzi prea curatele Tale mâini, cuprinde-ne și pe noi, ticăloșii, în brațele Tale;
Iisuse, Cel ce ai înviat din morți, înviază și sufletele noastre!

Condac 7:

Vrând Domnul Hristos ca să descopere oamenilor puterea dumnezeirii Sale, S-a acoperit cu pecetea lui Caiafa și nestricând-o, înaintea celor ce-L păzeau, ca un purtător de biruință s-a sculat și ne-a învățat a-i cânta: Aliluia!

Icos 7:

Minunat și cu neputință este a pricepe, cum ieri ne-am îngropat împreuna cu Tine, Hristoase, iar azi ne sculăm împreună cu Tine, în Duh. Dar cu bucurie Îți cântăm Ție unele ca acestea:
Iisuse, Cel ce ai înviat și ai dat în dar tuturor viață, întraripează mintea noastră, ca să-Ți urmeze Ție pururea;
Iisuse, Cel ce ai sfințit pământul cu picioarele Tale, sfințește și gândurile noastre, cele care se înalță la Tine;
Iisuse, Cel ce nu ai oprit a se zugrăvi cinstitul Tău chip, dă-ne și nouă a avea pururea în sufletele noastre chipul învierii Tale;
Iisuse, Cel ce ai primit cei doi bani ai văduvei, primește și de la noi cântarea aceasta;
Iisuse, Cel ce n-ai osândit pe femeia desfrânată, ci, prin puterea Ta, ai îndreptat-o pe calea cea buna, nu osândi nici buzele noastre cele întinate care Te sărută pe Tine, prin cântări de laudă;
Iisuse, Cel ce ai înviat din morți, înviază și sufletele noastre!

Condac 8:

Străin lucru, că pe Dumnezeu întrupat și înviat din morți, noi astăzi cu cugetul văzându-L, toată grija cea lumească să o lepădăm. Și că pe Împăratul tuturor să-L primim și să-I cântam Lui: Aliluia!

Icos 8:

Totul ai fost iubire, Iisuse, către omul cel căzut, și ai pus la dumnezeiasca strajă pe de Dumnezeu grăitorul Avacum, să stea împreună cu noi și să arate pe îngerul cel purtător de lumină, care a grăit luminat despre învierea ta. Pentru aceasta și noi grăim Ție unele ca acestea:
Iisuse, Cel ce ai fost păzit de ostași, trimite la straja sufletelor noastre pe ingerul păzitor, pe care noi îl alungăm cu păcatele noastre, ca să ne păzească și să ne călăuzească spre mântuire, pentru învierea Ta;
Iisuse, Cel ce ai orbit cu dumnezeiasca Ta strălucire ochii celor ce Te străjuiau, întoarce ochii noștri de la deșertăciune și-i luminează, spre cunoștința adevărului;
Iisuse, Cel ce ai întrebat pe Apostolul Petru: "Mă iubești?", dă-ne și noua să avem chipul dragostei lui de la urmă;
Iisuse, Cel ce ai iertat lui Petru Apostolul lepădarea de Tine, iartă și nouă lepădările cele din fiecare ceas, de poruncile Tale;
Iisuse, Cel ce ai dat putere Apostolilor Tăi, a lega și a dezlega, dezleagă-ne și pe noi de nedreptățile noastre;
Iisuse, Cel ce ai înviat din morți, înviază și sufletele noastre!

Condac 9:

Toată firea omenească în Tine s-a preaslăvit, cu învierea Ta, Iisuse, și prin aceasta s-a dăruit nestricăciune trupurilor sfinților, adeverindu-se aceasta prin moaștele sfinților și cântându-Ți cu umilință: Aliluia!

Icos 9:

De Dumnezeu grăitorii ritori mânecă cu duhul întâmpinând ieșirea din mormânt, și în loc de mir, cântare Îți aduc Ție, ca soarelui dreptății și Stăpânului; cu ale căror cântări, primește și aceste rugăciuni ale noastre:
Iisuse, Cel ce ai primit mirul cel vărsat pe Tine, primește și ale noastre cântări de laudă, de mulțumire și de cerere;
Iisuse, soarele dreptății, luminează sufletele noastre cele întunecate;
Iisuse, Cel ce pe pescari i-ai făcut vânători de oameni, atrage și voia noastră cea rea, spre ascultarea Ta;
Iisuse, Cel ce pe Saul l-ai prefăcut în mai-marele Apostol, înțelepțește-ne și pe noi cei ce rătăcim;
Iisuse, pentru rugăciunile acestui Apostol și ale tuturor sfinților Tăi, fie-Ți milă de noi păcătoșii;
Iisuse, Cel ce ai înviat din morți, înviază și sufletele noastre!

Condac 10:

Voind a mântui neamul omenesc, Iisuse, Te-ai pogorât pe pământ și Însuți Dumnezeu fiind, ai primit neputințele noastre, ca și în ele să se arate puterea Ta, care ne îndeamnă a cânta: Aliluia!

Icos 10:

Cel ce ai înviat, Iisuse Hristoase, Mântuitorul și Dumnezeul nostru, Tu, Cel ce Te-ai pogorât în cele mai de jos ale pământului și ai sfărâmat legăturile cele veșnice, în care se țineau legate sufletele, slobozește-ne și pe noi de legăturile păcatului, ca să-Ți cântăm Ție unele ca acestea:
Iisuse, Cel ce ai încredințat pe iubitul Tău ucenic Maicii Tale, încredințează-ne și pe noi îngrijirii ei, celei mântuitoare;
Iisuse, Cel ce suferințele Maicii Tale le-ai prefăcut în bucurie, dă-ne și nouă, nevrednicilor, cu răbdare să purtăm crucea noastră;
Iisuse, Cel ce ai dat lumii ocrotitoare pe Maica Ta, dă-ne și nouă, păcătoșilor, ca să fim sub acoperământul ei;
Iisuse, Cel ce nu ai oprit pe prunci a se atinge de Tine, dă-ne și nouă blândețile și curăția inimii pruncilor;
Iisuse, Cel ce ai liberat pe desfrânata și i-ai poruncit de acum să nu mai păcătuiască, dă-ne și nouă ca de acum să nu Te mai întristăm;
Iisuse, Cel ce ai înviat din morți, înviază și sufletele noastre!

Condac 11:

Cântare de umilință, despre învierea Ta, binevoiește ca să-Ți aducem Ție, Mântuitorul nostru. Și prin aceasta să primească sufletele noastre mirul vindecărilor de nălucirile cele vătămătoare, ca să-Ți cântăm Ție pururea: Aliluia!

Icos 11:

Primind, prin învierea Ta, razele strălucitoare ale darului, și prin aceasta, ca prin oglindă, duhovnicește văzând scularea Ta cea aducătoare de viață, ne închinăm cinstitei Tale cruci și slăvitei învierii Tale, pe care o lăudam și o slăvim, cântând așa:
Iisuse, Cel ce ai plecat cerul, primește și rugăciunea noastră, ca un îndurător;
Iisuse, Cel ce ai adormit cu trupul ca un muritor, omoară poftele noastre cele trupești;
Iisuse, Cel ce Te-ai dat cu totul pentru mântuirea noastră, da-ne și nouă cu totul a ne preda Ție;
Iisuse, Cel ce Te-ai suit la ceruri, ca să pregătești locașuri celor ce Te iubesc pe Tine, așază-ne și pe noi în locașurile Tale;
Iisuse, Cel ce șezi de-a dreapta Tatălui, numără-ne și pe noi cu oile cele de-a dreapta Ta;
Iisuse, Cel ce ai înviat din morți, înviază și sufletele noastre!

Condac 12:

Darul Tău dă-ni-l nouă, Iisuse, Cel ce pe toți ne-ai iubit, și primește rugăciunea noastră, ca o pârgă, ce-Ți aducem Ție. Și depărtează de la sufletele noastre tot gândul cel viclean, ca fără osândă să-Ți cântam Ție: Aliluia!

Icos 12:

Cântând preaslăvită învierea Ta, Te slăvim pe Tine, o, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, și credem că dăruiești tuturor viața veșnică. Pentru aceasta, întru această numită și sfânta zi, ca frații unul pe altul să ne îmbrățișăm. Iar pe cei ce ne urăsc pe noi, să-i iertăm pentru învierea Ta. Deci cu o gură și cu o inimă să cântăm unele ca acestea:
Iisuse, Cel ce binecuvintezi pe cei ce Te binecuvintează pe Tine, binecuvintează și acum osteneala noastră cea după putere;
Iisuse, Cel ce sfințești pe cei ce nădăjduiesc întru Tine, sfințește și doririle și gândurile noastre;
Iisuse, Cel ce Te-ai făgăduit să fii cu cei credincioși până la sfârșitul veacului, fii neîncetat și cu noi păcătoșii;
Iisuse, Cuvântul cel Adevărat al Tatălui, curăță cuvintele noastre cele nevrednice, ca să Te lăudăm pe Tine;
Iisuse, Paștile cele mântuitoare, care duc de la moarte la viață, sălășluiește-ne în locașul Tău, luminându-ne haina sufletelor noastre;
Iisuse, Cel ce ai înviat din morți, înviază și sufletele noastre!

Condac 13:

O, Iisuse Hristoase, Cel ce ai călcat cu moartea pe moarte și celor din morminte le-ai dăruit viața, primește ca un miros de bună mireasmă duhovnicească această puțină rugăciune. Și dăruiește-ne nouă, celor ce suntem în mormântul nesimțirii, viața veșnică, ca să-Ți cântăm Ție: Aliluia!

Icos 1:

Îngerii, Învierea Ta, Hristoase Mântuitorule, neîncetat o laudă în ceruri. Și pe noi, cei de pe pământ, învrednicește-ne cu inimă curată a-Ți cânta Ție unele ca acestea:
Iisuse, Cel nepătruns, Care luminezi pe toți credincioșii, luminează-ne și pe noi cei ce trăim în întunericul necunoștinței;
Iisuse, Cel ce ai înviat din morți și la toate le dai viață, înviază-ne și pe noi, cei omorâți în păcate;
Iisuse, Cel ce Te-ai înălțat la cer și ai înălțat pe cei ce nădăjduiesc întru Tine, înalță-ne și pe noi, cei plecați spre pământ;
Iisuse, Cel ce șezi de-a dreapta Tatalui și părtași slavei Tale îi faci pe cei ce Te iubesc pe Tine, nu ne lipsi pe noi de slava Ta;
Iisuse, Cel ce vei veni sa judeci viii și mortii, nu ne judeca pe noi după fărădelegile noastre, ci miluiește-ne după mare mila Ta;
Iisuse, Cel ce ai înviat din morți, înviază și sufletele noastre!

Condac 1:

Apărătorul cel mare și Doamne, biruitorul morții celei veșnice, ca cei ce ne-am izbăvit de omorârea cea duhovnicească, cele de laudă aducem Ție, noi robii Tăi și zidirea Ta. Cel ce ai biruință asupra morții, de moartea păcatelor slobozește-ne pe noi, care grăim: Iisuse, Cel ce ai înviat din morți, înviază și sufletele noastre!

https://doxologia.ro

Minunea Sfintei Lumini - Invierea Domnului Iisus Hristos - Ierusalim

Ziua Învierii, popoare, să ne luminăm!
Învierea Ta, Hristoase Mântuitorule, îngerii o laudă în ceruri şi pe noi pe pământ ne învredniceşte cu inimă curată să Te slăvim.
Slavă Sfintei şi Celei de o fiinţă şi de viaţă f ăcătoarei şi nedespărţitei Treimi, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor .Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând, şi celor din morminte viaţă dăruindu-le.

Ca un mielusel de un an, Cununa cea binecuvantata de noi, Hristos, de voie pentru toti S-a jertfit, Pastile cele curatitoare; si iarasi din mormant a stralucit noua, frumos, Soarele dreptatii. Hristos a inviat din morti. 

Dumnezeiescul parinte David inaintea chivotului umbrei a saltat jucand; iar noi, poporul cel sfant al lui Dumnezeu, plinirea inchipuirilor vazand, sa ne veselim dumnezeieste, ca a inviat Hristos, ca Cel atotputernic.

Mantuitorul meu, Jertfa cea vie si nejertfita, ca un Dumnezeu, pe Tine insuti de voie aducandu-Te Tatalui, ai sculat pe Adam cu tot neamul, inviind din mormant.
Pogoratu-Te-ai in cele mai de jos ale pamantului si ai sfaramat incuietorile cele vesnice, care tineau pe cei legati, Hristoase; iar a treia zi, ca si Iona din chit, ai inviat din
mormant». 

Pe Soarele cel mai inainte de soare, Care a apus oarecand in mormant, intampinatu-L-au catre dimineata, cautandu-L ca pe o zi, mironositele femei si, una catre alta, graiau: O, prietenelor, veniti sa ungem cu miresme Trupul cel de viata purtator si ingropat, Trupul care a inviat pe Adam cel cazut, Care zace in mormant. Sa mergem, sa ne sarguim ca si magii si sa ne inchinam, si sa aducem miruri in loc de daruri, Celui ce nu in scutece, ci in giulgiu a fost infasurat, si sa plangem, si sa strigam: O, Stapane, scoala-Te, Cela ce dai celor cazuti ridicare !

   Numim sărbătoarea de azi Paşti, după cuvântul care în vechiul grai evreiesc însemnează trecere; fiindcă aceasta este ziua în care Dumnezeu a adus, la început, lumea dintru nefiinţă întru fiinţă. 

Smulgând tot neamul omenesc din adâncul iadului, l-a suit la cer şi l-a adus iarăşi la vechea vrednicie a nemuririi. 

Dar pogorându-Se la iad, Domnul nu a înviat pe toţi câţi erau acolo, ci numai pe cei care au voit să creadă în El; şi sufletele sfinţilor din veac, ţinute cu sila de iad, le-a slobozit şi a dăruit tuturor putinţa să se urce la ceruri. Drept aceasta, bucurându-ne peste fire, prăznuim cu strălucire Învierea, închipuind bucuria, cu care s-a îmbogăţit firea noastră prin îndurarea milostivirilor lui Dumnezeu. 

   

RÂNDUIALA SLUJBEI. DIN NOAPTEA SFINTELOR PAŞTI
Slujba Invierii, Ed. Evanghelismos, 2002

  Parintele Cleopa 

 Toate care sunt în jurul nostru vorbesc cu noi

 
   Toate care sunt în jurul nostru vorbesc cu noi. Căci spune Sfântul Grigorie de Nyssa în Viata lui Moise: "Ca o trâmbită din înaltul cerului vorbesc zidirile cu noi si strigă că este un Ziditor".
Si ce spune proorocul David: Cerurile spun slava lui Dumnezeu si facerea mâinilor Lui o vesteste tăria. Cum vorbesc cerurile cu noi? Cum vorbeste tăria cu noi si vesteste puterea lui Dumnezeu? Iată cum:
Când te uiti seara la cerul înstelat si-l vezi plin de stele si împodobit ca un candelabru plin de lumină si vezi luna plină strălucind pe cer si rânduiala cea prea frumoasă cu care se conduc stelele si galaxiile si constelatiile cerului cu atâta precizie, încât nici cei mai mari savanti ai lumii nu ajung să facă calendarul după ele, atunci zici cu proorocul: Doamne, ce este omul, că-l pomenesti pe el sau fiul omului, să-l cercetezi pe el? Si atunci îti dai seama că aceste stele, aceste miscări ale lor sunt făcute si purtate de mâna lui Dumnezeu. El a fost Creatorul, El este Cârmui-torul lor. Îti dai seama că lumea aceasta are o minte care le îndrumă, că este un Dumnezeu Care le-a făcut si o mână nevăzută care le poartă de grijă, ca si nouă.
Asa vorbesc cerurile cu noi, încât văzându-le, cunoastem prin ele pe Ziditorul cerului. Când ne uităm la soare si-l vedem cum luminează, că nu putem să-l privim decât câteva minute si orbim, ne aducem aminte de Cel ce a făcut soarele atât de frumos, atât de luminos.
Si ne dăm seama că Cel ce l-a făcut pe el, Soarele dreptătii, străluceste de miliarde de ori mai mult ca el. Si asa soarele laudă pe Dumnezeu. Căci se zice: Lăudati-L pe El soarele si luna, lăudati-L pe El toate stelele si lumina. Cum laudă soarele pe Dumnezeu? Cum Îl laudă luna, stelele, cerurile, tot firmamentul, toată zidirea?

Prin existenta si prin miscarea lor. Căci "altele sunt contemplatiile zidirilor si altele sunt legile lor", zice Sfântul Maxim Mărturisitorul în Filocalie. Contemplatia are loc când ne gândim la cine le-a făcut. Iar legile lor sunt rânduielile după care se miscă în univers. Si amândouă sunt făcute de Dumnezeu: existenta lor si legile după care se miscă ele. Asa vorbesc cu noi soarele, luna, stelele si cerurile, florile si păsările, animalele si fiarele, văile si apele, noianurile si aerul, vânturile si toate stihiile. Toate vorbesc cu noi si ne spun că este un Ziditor, un Dumnezeu în cer Care le-a făcut, le tine si le miscă.
Deci după legea constiintei si după legea zidirilor se vor judeca cei ce n-au avut legea cea scrisă. Începând de la Moise, căruia Dumnezeu i-a dat tablele Legii pe Muntele Sinai, poporul iudeu se va judeca după Legea scrisă, iar toate popoarele care au cunoscut Evanghelia, se vor judeca după Legea darului, legea dragostei si a desăvârsirii. De la începutul lumii, astăzi si vesnic, zidirea vorbeste despre Ziditorul ei.

Un necredincios oarecare mergea pe Oceanul Atlantic, pe un vapor mare, un transatlantic. Si un sărman misionar predica pe vapor noaptea despre Dumnezeu, despre minunile Lui care se văd pe cer, sus, pe pământ si în ape. Iar necredinciosul, ca să ia în batjocură pe misionar, a luat binoclul si se tot uita lung la stele. Iar misionarul lui Hristos predica cu foc, pentru că Dumnezeu dă putere multă în cuvânt celor ce-L binevestesc pe El si-L predică pe Dumnezeul Cel adevărat, pe stăpânul Zidirii.
La urmă vine cel necredincios si zice către preot: "Părinte, tot predici pe Dumnezeu, dar eu m-am uitat prin binoclu la stele si nu L-am văzut. Nu stiu unde-I". Iar misionarul lui Hristos i-a spus: "Bine zici frate, că nu-L vezi, si în acest fel nici n-ai să-L vezi în veacul veacului.
Dar stii de ce? Ca să-L vezi pe Dumnezeu trebuie să cureti inima de necredintă si de păgânătate, căci asa ne învată pe noi Evanghelia, spunându-ne în fericirea a sasea: Fericiti cei curati cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu. Deci drept ai zis, pentru că nu L-ai văzut si nici n-ai să-L vezi în veacul veacului, până ce nu-ti vei curăti inima ta de necredintă, de răutate si de păcate. Atunci ai să-L vezi pe Dumnezeu prin lumina credintei".

Asa si azi. Sunt multi oameni care nu aud chemarea lui Dumnezeu. Si dacă nu o auzim, o să pună biciul pe noi, o să ne cheme mai aspru.
Dacă ne vom întoarce, El o să dea ploaie timpurie si belsug si sănătate si fericire, că în mâna Lui este viata si moartea. Iar dacă nu, stie El cum să tragă frâul calului. Căci zice Ilie Miniat că lumea aceasta este ca un cal sirep, care aleargă pururea spre pierzare, aleargă la păcate, spre fundul iadului. Dar Dumnezeu va pune frâu acestui cal neastâmpărat. Si care e frâul calului? Care e frâna lui Dumnezeu cu care trage lumea la Dânsul? Sunt bolile, seceta, robiile, războa-iele, moartea, suferintele si toate necazurile.
Când este război, ce cerem? "Dă, Doamne, pace!" Când suntem bolnavi cerem: "Dă-ne, Doamne, sănătate".
Când nu plouă: "Dă-ne, Doamne, apă, că murim de sete!" Când suntem robi: "Scapă-ne, Doamne, de robie!" Deci bine ne face Dumnezeu. Stie El să tină în frâu această lume, care aleargă ca un cal sirep la prăpăd, la pierzare.
Auzi ce spune proorocul: Însă cu zăbală si cu frâu, Doamne, fălcile lor vei strânge, ale celor ce nu se apropie de Tine. Nu ne apropiem de bună voie, ne pune zăbală si frâu si ne întoarce înapoi, pentru că are putere, căci este Dumnezeu, Care poate să coboare în iad, să ridice, să omoare si să facă viu.


Parintele Cleopa
Viata Parintelui Cleopa - de Arh. Ioanichie Balan
Ne vorbeste Parintele Cleopa - vol. 1-10 Editura Episcopiei Romanului 1995-2000

Mare putere este voia liberă a omului, dar şi o cursă uriaşă.

  

 Libertatea noastră caută cu adevărat ceea ce o sporeşte şi, prin urmare, doreşte ceea ce doreşte şi Dumnezeu pentru noi.
 Deseori insa noi credem, avem impresia ca facem voia Domnului, dar de fapt ne facem propria voie, placerea noastra. 

Neavand Harul Domnului, caci traim in pacate si patimi, in mare parte nu suntem in stare sa avem descernerea ce e bine si ce nu. Aceasta claritate o au duhovnicii imbunatatiti si sfintii, de aceea toti sfintii ne indeamna sa cautam sfat de la aceastea, sa calatorum cu intrebarea. 

Deseori avem impresia ca facem un lucru bun, insa lucram la pierzarea noastra. Predarea in Voia lui Dumnezeu este sa cerem indrumare in deciziile  importante din viata noastra si sa nu ne facem propria voie.

 Atunci omul uneşte în el voia lui Dumnezeu cu voia sa, nu în chip înrobitor, ci din iubire, armonizând voia lui cu voia lui Dumnezeu la nivelul deplinei libertăţi.

 Ceea ce cere Dumnezeu de la om este tot ceea ce-l ajută să se dezvolte şi să se întregească ca persoană.
 Să valorifice toate puterile şi însuşirile cu care l-a înzestrat.

 Şi omul cu adevărat liber răspunde: „Facă-se voia Ta, Doamne!”.

Desigur, această alegere corectă care duce la identificarea voii noastre cu voia lui Dumnezeu nu este ceva statornic, nu e o alegere pe care omul o hotărăşte o dată pentru întreaga lui viaţă. 

Este o strădanie chinuitoare şi grea a voinţei omului împotriva celor de jos, a celor inferioare, împotriva celor trupeşti şi egoiste. 

Mare putere este voia liberă a omului, dar şi o cursă uriaşă. 

Puterea o dă Dumnezeu, iar cursa o întinde diavolul.

Aleka Ritsou, Maxim Mărturisitor şi sfânt, traducere din limba greacă de Cristian Spătărelu, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2015, p. 83

Pilde din Viata Sf. Antonie cel Mare, scrisa de Sf. Atanasie cel Mare

   El era încă foarte înţelept, şi lucrul cel minunat era că, neînvăţînd carte, era om isteţ la minte şi priceput. Deci, odată doi filozofi elini au venit la dînsul, socotind că vor putea să ispitească pe Antonie, care era în muntele cel mai de jos. El pricepînd pe oameni după chipurile lor, ieşind către dînşii, a zis către tălmaciul acestora:

“Pentru ce v-aţi ostenit atîta, o! filozofilor, să veniţi la un om simplu?”.

Iar ei zicînd că nu este aşa, ci un foarte înţelept, le-a zis:

“Dacă aţi venit către un nebun, deşartă este osteneala voastră, iar dacă mă socotiţi pe mine un înţelept, faceţi-vă ca mine, căci se cade cele bune să fie urmate. Căci şi eu dacă aş fi venit la voi, v-aş fi urmat pe voi, iar dacă voi veniţi la mine, apoi faceţi-vă precum sînt eu, că eu sînt creştin”.

Iar ei minunîndu-se, s-au dus, că vedeau şi pe diavoli temîndu-se de Antonie. Şi alţii ca aceştia, venind iarăşi la dînsul în muntele de jos, socotind că îl vor batjocori că n-a învăţat carte, Antonie a zis către dînşii:

“Voi ce ziceţi, ce este mai întîi, mintea ori cartea? Şi care este pricină a celeilalte, mintea a cărţii, ori cartea a minţii?”

Ei răspundeau:

“Că întîi este mintea, ea este aflătoare a cărţii”.
Antonie a zis:
“Căruia mintea îi este sănătoasă, nu-i este nevoie de carte”.
Acest răspuns spăimîntînd pe filozofi şi pe cei ce erau de faţă, s-au dus minunîndu-se că vedeau atîta înţelepciune într-un om simplu; că nu era ca un crescut în munte şi îmbătrînit acolo, avînd obicei sălbatic, ci era vesel, blînd şi prietenos şi avea cuvîntul îndulcit cu sarea cea dumnezeiască, încît nimeni nu-l pizmuia şi se bucurau toţi care veneau la el.
După aceasta, venind unii care se socotesc la elini că sînt înţelepţi şi cerînd de la dînsul cuvînt despre credinţa noastră în Hristos şi ispitindu-se cu silogisme să biruiască propovăduirea dumnezeieştii Cruci, vrînd s-o batjocorească, Antonie îngăduind puţin şi iertîndu-i pentru necunoştinţă, le-a zis prin tălmaci, care ştia bine limba lor:

“Ce este mai bine, a mărturisi Crucea ori a sluji la zei? Mărturisirea noastră este semn de bărbăţie şi dovadă a defăimării morţii, iar zeii voştri sînt plini de patimi. Apoi ce este mai bun, a zice că Cuvîntul lui Dumnezeu nu S-a schimbat, ci acelaşi fiind, a luat trup omenesc, pentru mîntuirea şi facerea de bine a oamenilor; ca apoi, făcîndu-Se părtaş naşterii omeneşti, să facă pe oameni a se împărtăşi firii dumnezeieşti celei gîndite? Ori a asemăna în cele necuvîntătoare pe Dumnezeu şi pentru aceasta a cinsti pe cele cu cîte patru picioare şi pe tîrîtoare precum şi închipuiri de oameni? Acestea sînt cinstirile voastre, ale celor înţelepţi.

Cum îndrăzniţi a ne batjocori pe noi, care zicem că Hristos S-a arătat om? Cînd voi dintr-aceasta, adică din minte hotărînd pe suflet, ziceţi că s-a rătăcit şi a căzut din înălţimea cerurilor în trup. Apoi ziceţi că ar fi nu numai în trup omenesc, ci şi în cele cu cîte patru picioare şi chiar în cele tîrîtoare se mută; pe cînd credinţa noastră zice că pentru mîntuirea oamenilor a fost venirea lui Hristos. Dar voi vă rătăciţi, vorbind despre sufletul nenăscut şi noi credem în puterea şi în iubirea de oameni a lui Dumnezeu.

Iar voi ziceţi despre suflet că este schimbăcios şi de aceea şi mintea însăşi o numiţi schimbăcioasă; cum este icoana, aşa trebuie să fie şi acela al cărui este icoana. Şi cînd despre minte socotiţi unele ca acestea, aduceţi-vă aminte că şi împotriva Tatălui huliţi cu mintea. Iar vorbind despre Cruce, voi aduceţi vrăjmăşia de la cei răi; dar noi răbdăm crucea şi nu ne temem de moarte, în orice chip ar fi adusă asupra noastră. Voi băsmuiţi rătăcirile lui Osiris şi ale Isidei, bîntuielile lui Tifon şi fugirea lui Cronos, înghiţirea de fii şi uciderea de părinţi. Acestea sînt cele înţelepte ale voastre şi batjocorind Crucea, nu vă minunaţi de Înviere.


“Că mai veche este credinţa prin lucrare şi că aceasta este cunoştinţa cea cu dinadinsul”.

Antonie a zis:

“Bine aţi zis că credinţa iese din aşezămîntul sufletului, iar dialectica iese din meşteşugul celor alcătuite; deci, celor ce le stă de faţă lucrarea prin credinţă, acestora nu le este de nevoie sau poate de prisos este dovada prin cuvinte; pentru că ceea ce noi din credinţă înţelegem, aceasta voi prin cuvinte vă sîrguiţi a o întări şi de multe ori nu puteţi nici a grăi acelea pe care noi le înţelegem. Pentru aceea este mai bună şi mai tare lucrarea prin credinţă, decît silogismele voastre sofisticeşti; deci, noi creştinii nu facem taină din înţelepciunea cuvintelor elineşti, ci în puterea credinţei ce ni se dă de la Dumnezeu, prin Iisus Hristos. Şi cum că adevărat este cuvîntul, iată acum noi neînvăţîndu-ne carte, credem în Dumnezeu şi cunoaştem prin făpturile Sale purtarea Sa de grijă pentru toate; şi cum că credinţa noastră este lucrătoare, iată acum noi ne rezemăm pe credinţa în Hristos; iar lupta cu cuvinte sofisticeşti şi nălucirile idolilor, ce sînt la voi, se surpă şi se strică, dar credinţa noastră se întinde pretutindeni.


Credinţa şi învăţătura lui Hristos, care este batjocorită de voi şi prigonită de împăraţi, a umplut lumea. Căci, cînd a strălucit cunoştinţa de Dumnezeu? Sau cînd întreaga înţelepciune şi fapta bună a fecioriei s-a arătat? Cînd s-a defăimat moartea? Negreşit, numai cînd Crucea lui Hristos a venit. Nimeni nu se îndoieşte de aceasta văzînd pe mucenici defăimînd moartea pentru Hristos, sau văzînd pe fecioarele Bisericii păzindu-şi trupurile pentru Hristos curate şi neîntinate.

Sînt destule semnele acestea ca să se arate cum singura credinţă, cea întru Hristos, este adevărată, pentru cinstirea lui Dumnezeu. Dar voi încă nu credeţi, ci căutaţi adevărul prin silogismele cele din cuvinte, iar noi biruim nu prin cuvintele elineşti ale înţelepciunii, precum a zis învăţătorul vostru, ci ne plecăm credinţei, luînd din ea dovada cuvintelor şi a silogismelor. Iată, sînt de faţă aici cei ce pătimesc de la diavoli – căci erau unii care veniseră la dînsul şi erau supăraţi de diavoli; pe aceia aducîndu-i în mijloc, a zis:“Ori voi cu silogismele voastre sau cu orice meşteşug voiţi şi cu orice vrăjitorie, chemaţi pe idolii voştri şi curăţiţi-i pe dînşii, iar dacă nu puteţi, conteniţi lupta împotriva noastră şi veţi vedea puterea Crucii lui Hristos”.

Zicînd acestea, a chemat numele lui Hristos şi a pecetluit pe cei ce pătimeau cu semnul Sfintei Cruci de două şi de trei ori şi îndată au stat oamenii întregi la minte, sănătoşi, fiind întregi cu sufletul şi mulţumind Domnului. Iar cei ce se numeau filosofi, se minunau şi cu adevărat se înspăimîntau de priceperea bărbatului aceluia şi de semnul ce a făcut.

Iar Antonie a zis:

“Ce vă minunaţi de aceasta, nu sîntem noi cei ce facem unele ca acestea, ci Hristos este Cel care le face, întru cei ce cred în El. Deci, credeţi şi voi şi veţi vedea că nu avem meşteşug de vorbe, ci de credinţă, care prin dragostea cea către Hristos se lucrează; pe care dacă o veţi avea şi voi, nu veţi mai căuta prin dovezile cuvintelor, ci veţi socoti că este destulă credinţa cea întru Hristos”.

Acestea a spus Antonie către filozofii care voiau să batjocorească propovăduirea Crucii. Iar ei minunîndu-se de acestea, s-au dus, sărutîndu-l şi mărturisind că s-au folosit de la dînsul. […]

Deci, într-o vreme fiind în vedenie, suspina, apoi după cîtva timp, întorcîndu-se către cei ce erau împreună cu dînsul şi cutremurîndu-se, s-a sculat şi s-a rugat; apoi, plecîndu-şi genunchii, a rămas aşa mult timp, iar după aceea s-a sculat bătrînul plîngînd. Înfricoşîndu-se cei ce erau cu dînsul, îl rugau să le arate cele văzute de dînsul, supărîndu-l şi silindu-l să le spună; atunci el, suspind tare, a spus către dînşii:

“O! fiilor, mai bine ar fi fost să mor mai înainte de a mi se face vedenia aceasta”.

Iar ei, iarăşi rugîndu-l să le spună cele ce a văzut, el lăcrimînd, a zis:

O urgie are să cuprindă Biserica şi are să fie dată oamenilor celor ca dobitoacele necuvîntătoare. Am văzut Sfînta Masă a Bisericii şi împrejurul ei stînd catîri pretutindeni, dînd cu picioarele celor dinăuntru ca şi cum s-ar fi făcut nişte azvîrlituri de picioare ale dobitoacelor ce umblă fără de rînduială. Deci, atunci suspinam că am auzit un glas, zicînd: “Se va defăima altarul Meu”.

Acestea le-a văzut bătrînul şi după doi ani s-a şi întîmplat năvălirea arienilor şi răpirea Bisericilor, cînd şi vasele cu sila răpindu-le, făceau să fie purtate de mîini păgîneşti; cînd şi pe păgînii de la prăvălii îi sileau să-i aducă cu dînşii şi, fiind ei de faţă, jucau deasupra Mesei precum voiau. Atunci toţi am cunoscut că azvîrliturile de picioare ale catîrilor vestite lui Antonie înainte, acum arienii le lucrau ca dobitoacele.

După ce a văzut această vedenie, a mîngîiat pe cei ce erau cu dînsul, zicîndu-le:

“Nu vă mîhniţi, fiilor, că precum s-a mîniat Domnul, aşa Se va milostivi iarăşi şi degrabă îşi va lua Biserica podoaba sa, va străluci după obicei şi veţi vedea pe cei izgoniţi, aşezaţi iarăşi la locurile lor, iar păgînătatea ducîndu-se şi ascunzîndu-se în cuiburile sale; apoi dreapta credinţă biruind va avea toată libertatea pretutindeni; numai să nu vă uniţi cu arienii, că nu este a apostolilor învăţătura aceasta, ci a diavolilor şi a tatălui lor, învăţătură care este stearpă, dobitocească şi a minţii celei nedrepte, precum este necuvîntarea catîrilor“.

Viata Sfantului Antonie ce Mare scrisa de Sfantul Atanasie
sursa http://paginiortodoxe.tripod.com/vsian/01-17-cv_antonie_cel_mare.html