Lepadarea de noi insine

Viata si desavarsirea duhovniceasca nu consta in orice alte lucruri, ci in acestea: cunoasterea bunatatii si maririi lui Dumnezeu, a nimicniciei si inclinarii noastre la orice rau; in iubirea de Dumnezeu si ura de noi insine, in supunerea nu numai lui Dumnezeu, dar si tutoror creaturilor pentru dragostea de Dumnezeu, in respingerea oricarei vointi a noastra, in perfecta ascultare de vointa divina si in legatura cu acestea ca noi sa dorim si sa facem toate aceste lucruri numai pentru marirea lui Dumnezeu, pentru placerea Lui, fiindca si El voieste astfel si pentru ca-i bine ca noi s iubin si sa-I sluijim.

Aceasta este legea dragostei scrisa de voia lui Dumnezeu Insusi in inimile dreptcredinciosilor Lui slujitori. E lepadarea de noi insine pe care o cere Dumnezeu de la noi. Este jugul dulce si sarcina usoara a lui Iisus. Este supunerea fata de vointa dumnezeiasca la care ne indeamna Rascumparatorul si invatatorul nostru cu propriul lui exemplu si cu glaul Lui

Deci tu, frate, daca doresti s-ajungi la inaltimea acestei perfectiuni, trebuie sa practici o continua supraveghere si violenta asupra-ti ca sa fii pretutindeni cuceritor si sa-ti poti infrana toate poftele mari si mici, fiindca este nevoie a fi pregatit cu toata ravna sufletului tau pentru aceasta lupta, (fiindca coroana nu-i data cuiva daca nu se arata luptator). Acest razboi pe cat e mai greu decat oricare altul, (pentru ca luptam impotriva noastra insine si totodata luptam impotriva celor ai noastrii), pe atat victoria, ce-o castigam intr-insul va fi mai mareata decat oricare alta si mai placuta lui Dumnezeu.

Daca esti atent si cu grija a distruge toate poftele dezordonate, toate placerile si dorintele tale, vei fi mai bineplacut lui Dumnezeu si-L vei sluji mai bine decat torturandu-ti corpul si postind mai mult decat vechii eremiti; mai bine chir decat a converti mii de suflete, ele insile fiind framantate de patimi.

Pentru ca desi Dumnezeu iubeste mai mult intoarcerea sufletelor decat omorarea unei mici pofte, totusi tu frate, aceasta nu insemneaza ca tu sa doresti ori sa faci ceva mult mai esential decat ceea ce Dumnezeu cere si doreste mai mult de la tine. Pentru El este mult mai bine placut ca sa lupti si sa-ti mortifici pasiunile, decat sa-I slujesti intr-un mod sau altul, chiar de-i mare si important, neglijandu-ti patimile si poftele.

Acum deci, stii in ce consta desavarsirea crestina si cum s-o castigi. E necesar ca sa duci un vesnic si foarte veghetor razboi impotriva ta. Trebuie sa fi inarmat cu patru lucruri foarte necesare ca sa fii victorios in acest razboi nevazut si sa primesti coroana. Ele sunt:

1. Sa nu te increzi niciodata in tine insuti;

2. Sa te increzi totdeauna in puterea si ajutorul lui Dumnezeu;

3. Sa lupti totdeauna. Si acum vreau sa-ti vorbesc despre ajutorul lui Dumnezeu;

4. Sa te rogi.
Iubite frate, este asa de necesar a nu te increde in tine insuti, in acest razboi, ca fara aceasta, fii sigura ca nu numai nu vei izbuti a castiga victoria dorita, dar nici nu poti rezista catva timp. Aceasta sa se intipareasca in mintea ta. Fiindca de la Adam avem o mare conceptie despre noi insine. Totdeauna credem ca suntem ceva mai mult si credem ca ar fi o mare gresala sa ne socotim ca nu suntem nimic. Suntem ceva. E o prezumtie. E un defect greu de recunoscut, si care nu-i placut lui Dumnezeu Caruia ii place o patrunzatoare cunostinta de aceasta, cele mai sigure incredintari. Adica sa cunoastem ca orice har si virtuti vin numai de la El. El este "vistierul tuturor bunatatilor" si de la noi nu poate veni nimic placut, nici vreun lucru care sa-I placa, chiar daca acest adevar foarte necesar este lucrul dumnezeiestilor Lui maini pe care doreste sa-l dea iubitilor Lui prieteni, uneori cu inspiratie si iluminare, alteori cu lupte grele, amaraciuni, uneori cu ispita violenta de neinvins, alteori cu alte mijloace pe care nu le intelegem.

Pentru acest motiv, draga frate, iti voi indica acele cai, prin care, cu ajutorul lui Dumnezeu, sa dobandesti aceasta renuntare la tine si ca sa nu ai mandrie si incredere in tine.

1. Primul lucru este ca trebuie sa recunosti nimicnicia ta si sa-ti dai seama perfect ca numai prin tine insuti nu poti face ceva bun, prin care sa devii cetatean al Imparatiei cerurilor.

2. Al doilea este ca tu trebuie sa ceri adesea acest ajutor de la Dumnezeu cu caldura si rugaciuni smerite. Daca doresti sa-l obtii, intai e necesar sa-l pretuiesti si sa nu te increzi, nu numai in cunoasterea de tine insuti, ci in orice putere a ta. Dumnezeu te va incorona numai atunci cand se va vedea ca esti convins ca numai prin puterile tale nu poti dobandi coroana.

3. Al treilea drum este ca se te obisnuiesti a fi totdeauna ingrozit. A fi ingrozit de dusmanii nenumarati impotriva carora tu, prin tine insuti nu le poti opune nici o mica rezistenta. Sa fii inspaimantat de indelunga lor indemanare de lupta, de strategiile lor, de transformarile lor in ingeri, de nenumaratelel piedici pe care le pun in taina in adevarata cale a virtutii.

4. A patra cale este atunci, cand cazi in vreo slabiciune. Atunci sa te intorci cu mai multa putere la Dumnezeu. El te lasa liber ca sa-ti cunosti mai bine neputinta, incat sa inveti nu numai a nu te increde tu insuti in tine ca fiind foarte nevrednic dar si sa doresti a fi socotit de altii ca slab. Fiindca, fara aceasta dorinta nu poate veni aceasta neincredere virtuoasa in tine insuti. 

Sfantul Nicodim Aghioritul- „Razboiul nevazut”

sursa 

sfantulioancelnou.ro/carti/Razboiul_nevazut/

Metanierul

Să ții șiragul de metanii în mână ca să nu uiți rugăciunea, care trebuie să lucreze lăuntric, în inimă. Atunci când ieși din chilie, să nu uiți că vrăjmașul este gata de atac. De aceea, să fii ca un brav ostaș care, ieșind din adăpost, are totdeauna în mână mitraliera. Șiragul de metanii are mare putere. El este arma monahului, iar nodurile sunt gloanțele care „tum-tum-tum” îi seceră pe demoni. 

– Gheronda, ce însemnătate are șiragul de metanii? 

– Șiragul de metanii este o moștenire, o binecuvântare, pe care ne-au lăsat-o Sfinții noștri Părinți. Chiar și numai pentru faptul că este moștenire de la Sfinții Părinți, îi dă o mare valoare. Vezi, unuia i-a lăsat bunicul său moștenire un lucru neînsemnat, pe care îl păstrează ca pe un talisman. Cu cât mai mult șiragul de metanii, pe care ni l-au lăsat moștenire Sfinții Părinți! 

Mai demult, când nu existau ceasuri, monahii măsurau vremea de rugăciune cu șiragul de metanii, dar nodurile șiragului erau simple. Odată, un pustnic, care făcea multă nevoință, multe metanii etc., a fost necăjit de diavolul, care îi desfăcea nodurile de la șiragul de metanii. A făcut, sărmanul, metanii într-una, până ce a căzut frânt, deoarece nu putea să le numere, de vreme ce diavolul îi desfăcea mereu nodurile. Atunci i s-a arătat Îngerul Domnului și l-a învățat cum să împletească nodurile, astfel încât fiecare nod să închipuiască nouă cruci. După aceea diavolul, care se cutremură de Cruce, nu a mai putut să le desfacă. Astfel, fiecare nod al șiragului de metanii are nouă cruci, care simbolizează nouă cete îngerești. 

Gheronda, ce înseamnă treizeci și trei, cincizeci, o sută și trei sute de noduri pe care le au șiragurile de metanii?

– Numai numărul de treizeci și trei este simbolic. El simbolizează cei treizeci și trei de ani pe care i-a trăit Hristos pe pământ. Celelalte numere ne ajută numai să numărăm metaniile pe care le facem sau de câte ori rostim rugăciunea.

Există mașini care au o sfoară cu un mâner la capăt și, atunci când vrei s-o pornești, tragi de câteva ori sfoara cu putere, până ce i se dezgheață uleiurile. La fel este șiragul de metanii. Este sfoara cu care tragem o dată, de două ori, de trei, de zece ori, până ce se dezgheață uleiurile duhovnicești și pornește mașina duhovnicească a rugăciunii neîncetate. Iar după aceasta inima lucrează singură rugăciunea. Dar și atunci când inima a pornit în lucrarea rugăciunii, nu trebuie să lăsăm șiragul de metanii, pentru ca să nu fie și alții îndemnați să-l lase, când încă nu a pornit inima lor să lucreze rugăciunea.

– Gheronda, atunci când țin șiragul de metanii în mână și rostesc Rugăciunea mecanic, nu cumva există primejdia de a plăcea oamenilor?

– Dacă rostești Rugăciunea la exterior, pentru a plăcea oamenilor, chiar dacă ai face bătături la mâini, la nimic nu-ți va folosi. Îți va aduce numai oboseală, și simțământul fals că, chipurile, te îndeletnicești cu Rugăciunea minții.

– Gheronda, eu nu m-am obișnuit să țin șiragul de metanii în mână.

– Să ții șiragul de metanii în mână ca să nu uiți rugăciunea, care trebuie să lucreze lăuntric, în inimă. Atunci când ieși din chilie, să nu uiți că vrăjmașul este gata de atac. De aceea, să fii ca un brav ostaș care, ieșind din adăpost, are totdeauna în mână mitraliera. Șiragul de metanii are mare putere. El este arma monahului, iar nodurile sunt gloanțele care „tum-tum-tum” îi seceră pe demoni.

Sursa: Cuviosul Paisie Aghioritul, „Cuvinte Duhovnicești 6 – Despre rugăciune”, Editura Evanghelismos, București, 2013, pp. 63-64. Traducere din limba greacă de Ieroschimonah Ştefan Nuţescu

Proclu Nicau Compilatie de 4 ore cu sfaturi pentru mantuire

Scopul vietii crestine

”Rugaciunea, postul, privegherea si toate celelalte practici crestine, nu constituie scopul vietii noastre crestine. Desi este adevarat ca ele slujesc ca mijloace indispensabile in atingerea acestui tel, adevaratul scop al vietii crestine consta in dobandirea Duhului Sfant al lui Dumnezeu. Cat despre rugaciune, post, priveghere, pomeni si toate faptele bune savarsite de dragul lui Hristos, sunt doar mijloace spre a dobandi Duhul Sfant. Tineti minte vorbele mele, numai faptele bune savarsite din dragoste pentru Hristos ne aduc roadele Duhului Sfant. Tot ce nu este savarsit din dragoste pentru Hristos, chiar daca ar fi ceva bun, nu aduce nici rasplata in viata viitoare, nici harul Domnului in viata aceasta. De aceea Domnul nostru Iisus Hristos a zis: "Cel ce nu aduna cu Mine risipeste" (Luca 11:23). Nu ca o fapta buna ar putea fi numita altfel decat agoniseala, caci chiar daca o fapta nu este facuta pentru Hristos, este totusi socotita buna. Scriptura spune: "In orice neam cel care se teme de Dumnezeu si face ce este drept este primit la El" (Fapte 10:35).”

Harul este lumina

"Si oricine traieste si crede in Mine nu va muri in veac." (Ioan 11:26). Cel ce are harul Sfantului Duh ca rasplata a dreptei credinte in Iisus Hristos, chiar daca, din pricina slabiciunii omenesti, sufletul sau ar muri pentru vreun acat sau altul, totusi nu va muri pentru totdeauna, ci va fi ridicat prin harul Domnului nostru Iisus Hristos "Care ia pacatul lumii" (Ioan 1:29), si daruieste fara de plata har peste har. Despre acest har, care s-a aratat intregii lumi si omenirii intru Dumnezeu-omul, se spune in Evanghelie: "Intru El era viata si viata era lumina oamenilor." (Ioan 1:4); si mai apoi: "Si lumina lumineaza in intuneric; si intunericul nu a cuprins-o niciodata." (Ioan 1:5). Aceasta inseamna ca harul Sfantului Duh, care ne este dat la botez in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, in pofida caderii omului in pacat, in pofida intunericului care ne inconjura sufletul, nu inceteaza sa lumineze in inimile noastre cu lumina dumnezeiasca (care a existat din vremuri stravechi) a meritelor de nepretuit ale lui Hristos. In cazul lipsei de pocainta a pacatosului, aceasta lumina a lui Hristos striga catre Tatal: "Avva, Parinte! Nu fii suparat de aceasta lipsa de pocainta pana la sfarsit (al vietii sale)." Apoi, la trecerea pacatosilor pe calea pocaintei, sterge pe deplin toate urmele pacatului din trecut si il imbraca, inca o data, pe fostul pacatos, intr-un vestmant al nestricaciunii, tesut din harul Sfantului Duh. Dobandirea acestuia este scopul vietii crestine, ceea ce v-am explicat, iubitorule de Dumnezeu."


Despre tristete

"Cand duhul rau al mahnirii pune stapanire pe suflet, atunci sufletul se umple de intristare si suparare, neputand sa se roage cu staruinta cuvenita si neputand sa se indeletniceasca cu citirea scrierilor sfinte cu atentia necesara. Intr-o astfel de stare, calugarul este lipsit de lineste si blandete in comunicare cu fratii obstii, capatand o repulsie fata de tot ce-l inconjoara. Sufletul cuprins de tristete si mahnire devine bezmetic, frenetic si nu poate sa primeasca linistit nici un sfat bun si nici nu poate sa raspunda cu blandete la intrebarile adresate. Calugarul ce are un astfel de suflet afectat, evita oamenii, considerandu-i vinovati de tulburarea sa si nu intelege ca de fapt pricina bolii sufletului sau se afla in interiorul sau. "Tristetea este ca un vierme pentru suflet, ce-si roade mama care l-a nascut." Calugarul cuprins de mahnire nu poate sa-si inalte mintea catre contemplarea de Dumnezeu si nici sa savarseasca o rugaciune curata, inflacarata. Cine a biruit patimile, acela va birui si tristetea. Iar cel biruit, nu va fi ocolit nici de catusele mahnirii. Precum bolnavul este recunoscut bolnav dupa paloarea fetei, asa si cel impatimit este cercetat si stapanit de tristete. Cine iubeste pacea, aceluia ii este aproape imposibil sa se intristeze, iar cel care uraste pacea intotdeauna este trist. Precum focul curata aurul, asa si tristetea dupa Domnul curata sufletul de pacate.
Sfantul Serafim de Sarov ,, Dobandirea Duhului Sfant,,

citeste cartea aici ftp://ftp.logos.md/Biblioteca/_Colectie_RO/Serafim%20de%20Sarov%20-%20Despre%20dobandirea%20Duhului%20Sfant.pdf


 

Învierea lui Iisus

 

În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh; Amin !


Învierea lui Iisus din morți rămâne cel mai de seamă eveniment din lumea creștină. Nici o învățătură sau filosofie a acestei lumi nu poate înlocui credința creștină. Nici un înțelept, învățător sau filosof nu s-a ridicat la nivelul lui Iisus, pentru că, spre deosebire de ceilalți Mântuitorul S-a jertfit de bunăvoie pentru noi.

Numai Iisus ne-a învățat să ne rugăm pentru dușmanul nostru zicându-ne odinioară: “Iubiți pe vrășmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blesteamă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă supără și vă prigonesc.” Această învățătură Mântuitorul a întărit-o prin exemplul personal. Când era pe cruce s-a rugat Tatălui ceresc pentru cei care-L batjocoreau zicând: “Părinte iartă-le lor că nu știu ce fac.”

Altădată Mântuitorul Hristos a spus: “Celui care îți dă o palmă pe obrazul stâng întoarce-il și pe cel drept” și când Iisus a fost lovit pe obraz de un soldat, înaintea lui Pilat, l-a întrebat: “Dacă am zis ceva rău dovedește acest rău, dacă nu, pentru ce mă lovești ?”

Toată învățătura creștină lăsată de Iisus este străbătută de exemplul personal. Cel mai greu lucru de crezut pentru noi este credința într-o altă viață, credința că vom învia. Fiul lui Dumnezeu ne-a lăsat speranța într-o altă viață, ne-a arătat că are putere asupra morții prin supremul argument... El însuși a înviat din morți.

Sfântul apostol Pavel spune la un moment dat că: “Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este propovăduirea noastră, zadarnică și credința voastră.”

Învierea lui Hristos a zguduit din temeli felul de gândire a lumii vechi întrucât a dat un nou orizont vieții omului. Întrebările, căutările și nedumeririle oamenilor privind rațiunea și rostul vieții primesc răspuns în mormântul Mântuitorului Hristos.

Învierea lui Hristos dovedește că moartea nu este sfârșitul, ci trecerea la o altă viață. Cei care au ascultat evangheliile ce s-au citit în aceste zile la biserică poate vor fi avut impresia că ele se repetă. Și-au pus poate întrebarea... nu este o greșeală care poate plictisi la un moment dat ? Nicidecum. Evangheliile sunt scrise de patru autori în locuri și timpuri diferite care au fost martori oculari la întâmplările cu Iisus și se dorește să ni se arate că ei nu se contrazic ci se completează reciproc. Dacă Sfânta Scriptură ar fi avut o singură contrazicere n-ar mai fi citită de mult în cei două mii de ani de creștinism.

După ce a înviat, Iisus S-a arătat ucenicilor Săi de mai multe ori, în diferite locuri și în diferite ipostaze. De la Înviere a mai stat pe pământ patruzeci de zile până la Înălțare. S-au scris mii de cărți despre viața Mântuitorului și se vor mai scrie. Un lucru este sigur și noi creștinii nu trebuie să ne îndoim de el... Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu a înviat a treia zi arătând că are putere asupra morții.

Toată învățătura creștină este străbătută de iubire. Mântuitorul ne-a învățat să ne iubim până și dușmanul care ne dorește moartea. Foarte greu... vor spune unii, dar măcar să tindem spre această învățătură.

Avem datoria să ducem mai departe tradiția creștina pe care am primit-o de la moșii și strămoșii noștri. În interiorul acestei tradiții găsim prilej de bucurie și amintiri frumoase, avem amintiri din copilărie când părinții noștrii făceau pregătiri de Paști, ne puneau să postim și ne duceau la sfânta biserică să ne împărtășim. Ne amintim de părinții noștri cu admirație și respect. Dar totodată să ne întrebăm cum își vor aminti copiii noștri de noi, daca noi le-am creat amintiri frumoase.

Tradiția creștină pune ordine în viața noastră prin post, prin sărbători, prin relațiile dintre oameni și în familie. Cu aceste gânduri să mergem acasă. Sfintele sărbători ale învierii Domnului să fie prilej de bucurie pentru noi, să uităm câteva zile de necazurile vieții, dar să nu-L uităm pe Dumnezeu, dorindu-ne în familie, când vom sta la masă, multă sănătate, bucurie rostind cu toată credința “Hristos a înviat !”

Preot Nicolae Trușcă, Parohia Negoiești
 sursa www.crestinortodox.ro 

Pogorârea Sfintei Lumini-O Minune care se petrece an de an de Paşte numa...

 

IERUSALIM - MINUNEA SFINTEI LUMINI

   Şi în zilele noastre se întâmplă multe minuni. Omul credincios le observă, se înţelepţeşte şi mulţumeşte după cuviinţă lui Dumnezeu. Dar cea mai mare minune aOrtodoxiei de a cărei realitate se por convinge toţi este minunea pogorârii din cer Sfintei Lumini la Ierusalim. Această minune se petrece în fiecare an, în cadrul unei ceremonii, cu o tradiţie ce datează de aproape 20 de secole. Oameni evlavioşi mărturisesc că Sfânta Lumină a lui Dumnezeu este prezentă tot timpul la Sfântul Mormânt ca o binecuvântare şi prezenţă dumnezeiască nevăzută, dar în ziua de sâmbătă de dinainte de Sfintele Paşti, lumina dumnezeiască coboară în chip văzut şi unic pentru fiecare dintre cei prezenţi care o poate vedea în forma credinţei pe care o are. Astfel unii pot vedea lumina asemenea unor şuvoaie sau cascade de lumină, iar alţii asemenea bulgărilor sau fulgerelor de lumină, sau ca pe o flacără nemistuitoare şi lină ce aduce numai bucurie şi pace în sufletele tuturor celor prezenţi.

Minunea aceasta are loc în Biserica Învierii din Ierusalim, loc în care se află Sfântul Mormânt din care Hristos a înviat.

Pregătirile pentru întâmpinarea Sfintei Lumini încep din noaptea de vineri spre sâmbătă de dinainte de Sfintele Paşti. Imediat după terminarea cântării Prohodului, uşile capelei Sfântului mormânt sunt sigilate, dar nu înainte ca autorităţile să controleze amănunţit interiorul pentru a nu exista nici o sursă de foc. Toate candelele sunt stinse şi Sfântul Mormânt este păzit de soldaţi de alte confesiuni. Mii de credincioşi ortodocşi veniţi din toată lumea rămân peste noapte în Biserica cea mare confesională ce are în centru biserica ortodocşilor numită şi Biserica Învierii iar în faţa ei, deci în centru Capela Sfântului Mormânt acum sigilată şi păzită.

După o lungă şi sfântă aşteptare în ziua de sâmbătă dimineaţa credincioşii şi autorităţile locale se pregătesc să întâmpine Patriarhul Ierusalimului împreună cu întreaga procesiune de nenumăraţi episcopi şi preoţi ortodocşi din toată lumea. Este deosebit de important de reţinut că Sfânta Lumină de la Ierusalim coboară din cer numai la rugăciunile creştinilor ortodocşi, indiferent de naţionalitate, lucru care arată unitatea şi universalitatea credinţei ortodoxe precum şi prezenţa lui Dumnezeu.

În jurul orei 11 dimineaţa procesiunea ortodocşilor în frunte cu Patriarhul Ierusalimului coboară de la Patriarhia greacă la Biserica Sfântului Mormânt şi intră în Biserica Învierii unde se îmbracă în frumoase veşminte de sărbătoare şi rugăciune. În această vreme creştinii arabi din Betleem şi din alte părţi ale Ţării Sfinte pregătesc cu rugăciuni şi strigăte impresionante coborârea sfintei lumini. Ceilalţi creştini prezenţi în biserica Sfântului Mormânt se roagă în taină şi cu emoţie pentru ca Dumnezeu să trimită din cer lumina. Această lumină dumnezeiască îl reprezintă pe Iisus Hristos Care a coborât la iad şi a ridicat din moarte şi întuneric, prin înviere şi lumină, pe drepţii Vechiului Testament şi pe toţi cei care au crezut în Evanghelia propovăduită de El.

De aceea, această lumină sfântă care coboară din cer este nematerială; adică pentru un timp sfânta lumină nu arde şi nu mistuie asemenea focului obişnuit care transformă materia în cenuşă. Este aceeaşi lumină dumnezeiască cu cea pe care a văzut-o Moise în rugul de la Sinai care ardea dar nu se mistuia, este aceiaşi cu stâlpul de foc care-i conducea pe evrei la ieşirea din Egipt, este aceiaşi cu lumina de pe Muntele Taborului când Iisus le-a arătat ucenicilor slava Sa.

După aproximativ o jumătate de oră în care tensiunea şi aşteptarea duhovnicească devine tot mai puternică, procesiunea se îndreaptă spre capela sigilată a Sfântului Mormânt. Se înconjoară această capelă de trei ori timp în care se rostesc câteva rugăciuni şi se cântă în sunetul clopotelor, de două ori troparul „Învierea lui Hristos…”, iar a treia oară „Lumină Lină”.

În toată biserica nu este nici o lumină aprinsă şi nici o altă sursă de lumină. Însuşi Patriarhul este controlat la intrarea în capela Sfântului Mormânt. Mii de aparate de fotografiat, camere video şi mănunchiuri a câte 33 de lumânări sunt îndreptate spre cer în aşteptarea sfintei lumini. Mulţimile încep să freamăte şi cu sufletele pline de speranţe îşi aţintesc ochii şi cugetul spre Dumnezeu.

Patriarhul intră în cele din urmă în capela Sfântului Mormânt. Acolo îngenunchează şi vreme de câteva minute se roagă ca Dumnezeu să ne binecuvinteze şi să trimită lumii lumina Sa sfântă ca certitudine a dragostei şi iertării Sale; este lumina şi flacăra dragostei dumnezeieşti care arde şi luminează pentru noi cu mesajul ca şi sufletele noastre să se aprindă şi să ardă de credinţă şi iubire pentru Dumnezeu şi pentru semenii noştri.În jurul orei unu şi jumătate - două, aşteptarea şi rugăciunea mulţimilor este răsplătită. Lumini şi şuvoaie puternice delumină şi foc dumnezeiesc coboară din cer Patriarhul iese din capela Sfântului Mormânt cu două torţe aprinse şi face solemn chemarea: „Veniţi de luaţi lumină!”.

 continuare http://www.jerusalem.ro/obiective/ierusalim-1

   Rugăciunea este cel mai însemnat mijloc prin care omul poate să-şi păzească duhovnicia şi să făurească înlăuntrul său o stare de sfinţenie. 

Prin rugăciune, omul îşi păstrează legătura cu Dumnezeu şi însufleţeşte duhul lăuntric pe care viaţa sa trebuie să-l răspăndească.

 De îndată ce omul nesocoteşte rugăciunea şi începe să fie nepăsător faţă de ea, legătura lui cu Dumnezeu slăbeşte. Viaţa sa ajunge lumească şi nestatornică, iar în inima lui începe să crească fărâmiţarea duhovnicească.

Lipsa rugăciunii şi nesocotirea acestei îndatoriri de căpătâi a existenţei noastre duhovniceşti este cel mai mare rău care ni se poate întâmpla.

De accea, atât Sfintele Scripturi, cât şi Sfinţii Părinţi ne povăţuiesc să ne rugăm neincetat. La aceasta se ajunge prin folosirea unei rugăciuni scurte, atotcuprinzătoare şi nespus de puternice, numită Rugăciunea lui Iisus: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă". 

Această Rugăciune a lui Iisus, cunoscută şi ca „rugăciunea minţii", „rugăciunea ncîncetată”, „rugăciunea inimii" sau pur şi simplu, „Rugăciunea”, a fost folositã încă din vremea Apostolilor şi îşi are rădăcina în Sfintele Evanghelii. Conţinutul Rugăciunii lui Iisus nu este altul decât rugăciunea Vameşului: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului” (Luca 18:13)

În Rugăciunea lui Iisus răsunã de asemenea și rugãciunea leproşilor: „Iisuse învăţătorule, miluieşte-ne pre noi" (Luca 17:13) rugăciunea orbului: „Iisuse, Fiul lui David, Miluieşte-mă” (Marcu 10:47). 

Toţi Sfinţii Părinţi ai celor dintâi veacuri nu numai că au folosit ei înşişi această rugăciune, dar au sfătuit să fie folosită de fiecare

Sfăntul Ioan Gură-de-Aur spune despre folosirea Rugăciunii lui Iisus: „Îndeletniciţi-vă [cu aceasta] totdeauna, şi să rămâneţi lângă Domnul Dumnezeul nostru pânã ce se va milostivi spre noi; şi să nu căutaţi nimic altceva, fără numai milă de la Domnul Slavei. Iar căutând milă, intru smerită şi zdrobită inimă să căutaţi.

 Şi să strigaţi de dimineaţă până seara, şi de este cu putinţă şi toată noaptea, aceea – adică: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne”. Şi să siliţi mintea voastră la lucrul acesta până la moarte. (. ..) Deci vă rog, nu depărtaţi inima voastră de la Dumnezeu, ci să răbdaţi şi să o păziţi cu pomenirea Domnului nostru Iisus Hristos totdeauna, până ce se va sãdi Numele Domnului înlăuntru în inimă. Deci vă rog. rânduiala rugăciunii acesteia niciodată să o încetaţi; ci ori de mâncaţi, ori de ori de cãlătoriţi, ori altceva de faceţi, neîncetat să strigaţi: «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă»” (Trimiteri către monahi, cuvântul al 2-lea, tom 7).

Un alt Sfânt Părinte, Cuviosul Isihie, spune: „Din cercare [adică experienţă] am aflat că, cu adevărat, mare bine este pentru cel ce voieşte a-şi curăţi inima să cheme des pre Domnul Iisus asupra råzboinicilor celor gânditori [dracii].

 Şi iată cum se uneşte cuvântul cel grăit de mine din cercare cu mărturiile din Scripturi: „Găteşte-te, zice, Israíle, a chema Numele Domnului Dumnezeului tău» (Amos 4:12). Şi Apostolul: „Neîncetat să vă rugați” (l Thessaloniceni 5:17). 

Şi Însuşi Domnul nostru zice: «Nu puteţi fără de Mine nimic a face; cel ce petrece întru Mine, şi Eu întru dânsul, acesta aduce roadă multă», şi iarăşi: «De nu ar petrece cineva întru Mine, s-a aruncat afară ca viţa» (Ioan 155-6). Deci mare bine este rugăciunea, şi dătătoare a tuturor bunătăţilor - ca aceea ce curăţeşte inima, întru care Dumnezeu se arată credincioşilor" (Filocalia, vol. I, Isihie către Theodül, capul 62).


Fiecare om, dacă vrea, fie că lucrează, merge sau stă, călătoreşte sau mănâncă, poate aşadar să se roage şi să caute mila lui Dumnezeu prin Rugăciunea minţii: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”. 

Această rugăciune lăuntrică, ce îi împărtăşeşte omului toate comorile lui Dumnezeu (atât materiale cât şi duhovniceşti), poate fi cu noi totdeauna şi pretutindenea.


Extras din "Rugăciunea metaniei" - carte tipărită de Parohia Ortodoxă Română din Luton, Anglia, pp. 3-6

RĂBDAREA ÎNCEPE ABIA ATUNCI CÂND ŢI S-A TERMINAT RĂBDAREA

 

Rabdarea, sfanta rabdare...

Si totusi trebuie sa avem descernamant, fata de cine facem ascultare si rabdam , caci in lumea de azi s-au inmultit numarul indracitilor ( narcisisti, psihopati, desfranati, drogati, atei, etc). Facem ascultare si rabdam doar oameni sanatosi mintal, psihic si cu credinta crestin-ortodoxa ( nu sectari, atei, cei ce promoveaza o unica credinta mondiala a Antihristului , etc)

 Ce trebuie să ştiu pentru a ajunge într-o zi acolo unde îmi doresc?” „Să ştii să iei decizii bune, decizii bune, decizii bune”, răspunse maestrul. „Şi cum învăţ asta?” „Experienţă, experienţă, experienţă…”. „Şi cum câştig experienţă ?” „Decizii proaste, decizii proaste, decizii proaste…,” încheie maestrul. Aşadar Petre Ţuţea avea dreptate când afirma că experienţa nu e revelaţie, ci o acumulare de date. Se dobândeşte prin străduinţă şi determinare. E greu să înţelegi deplin sau să înveţi din cărţi ceea ce nu ai trăit pe pielea ta sau nu ai văzut cu ochii tăi . Experienţa este cel mai dur profesor, pentru că mai întâi îţi dă testul şi apoi îţi spune care era lecţia de viaţă.

Omule, cine ţi-a stins lumina şi ţi-a furat semnul crucii? Răbdarea începe abia atunci când ţi s-a terminat răbdarea. Cea mai preţioasă călătorie este aceea către sufletul nostru, către noi înşine. Călătorie ce o facem în singurătate. Cuvinte nu găseşti. Viaţa se împarte în rău şi bine. Clipe de rătăcire uitând Cuvântul. Marea e albastră, iarba e tot verde.

Cu toţii avem frământări ce ne ţintuiesc mai mult sau mai puţin pe drumul vieţii. Acolo unde adeseori o vioară mai cântă… Ai nevoie de cineva care să şlefuiască diamantul din tine. Căutând Raiul, găsim iadul din noi. Prinosul nostru de recunoştinţă pentru oamenii providenţiali din viaţă adeseori e prea mic, iar simţămintele ce ne copleşesc, alături de preţioasele amintiri, reprezintă emoţionante răvaşe. Nu o să vină nimeni să ne bată la uşă să ne ofere puţin timp pentru a petrece cu celălalt. Un telefon, un mesaj, o conectare, o întrebare. Celălalt simte că te conectezi. Nu ai vrut durerea, dar ai cunoscut-o. Dacă vrei, plângi! Te ajută, te eliberează! Ploaia ne uneşte când ne udă, aidoma lacrimilor. Dacă vrei, scrie-mi… Ai să vezi că timpul e în favoarea ta. E frig. Te acopăr în fiecare noapte cu o aripă de înger. Locuieşti în inima mea şi vreau să te plimb prin praf de stele. Odă bucuriei!

Eu joc cu viaţa o horă. Vrem, nu vrem, se întâmplă. Cu toate că eu tot nătâng am rămas. Mă gândesc la tine şi la mare, cu magia timpului şi a luminilor din port. Părul în vânt dansează graţios şi-mi atinge luna de argint a iubirii. Cine sunt eu?! Paşii ce sărută pământul, mâna ce mângâie mătăsos valurile, tremurul vântului când mă pătrunde în fiinţa timpului. Uneori mă simt ca marea fără sare. Chitară, te rog, du-mă departe, departe! În seara asta vreau doar să visez. Îmi inventez o lume făcută din iubire, unde se gândeşte doar cu inima şi nu există răutate, frică şi moarte. Oare cum ar fi lumea, dacă toţi oamenii ar iubi?!

E vina mea, doar vina mea când nu trec testul încercării. Încă împreună, doar împreună învăţăm să iubim, să iertăm, să fim mai frumoşi la suflet şi la chip. Nici nu mai pierd timpul cu întrebările care nu mai au răspuns. Suflete, ceea ce a fost, a fost. Aşa este făcută lumea, dragostea, durerea, invidia, răutatea, puţinul, plinul… Din nimic, poveştile mici devin importante. Acolo este aici şi viceversa. Nimicul ne face să suferim. Dintr-un fir de praf dezvoltăm mormanul de gunoi. Seară albastră cu lună plină. Cristale de zahăr pe obrajii sufletului. Nu te mai certa, trăieşte! Intră şi ieşi din tine, şi fă loc lui Doamne. Nu ucide jurăminte. Cine te face să plângi şi te întoarce la începuturi? Eşti ceea ce căutai. Poţi zbura. Ia aripile pe spate şi sus! Nu rămâne la podea! Crede în astăzi şi nu rămâne la ziua de ieri, mai ales că o parte din tine te învaţă să mai speri.

Cele mai frumoase clipe sunt cele pline de lacrimi şi iubire când îngerul nu doarme, ci scrie povestea ta, povestea mea. Câte emoţii îi dau, iar şi iar! Dar e cel mai fericit înger, are ce povesti. Sfatul îngerilor când toţi se scutură de pulbere de stele. Nimeni nu poate şti unde duce drumul şi timpul. Nimeni nu poate arăta cum dragostea creşte, să o măsoare la metru sau să o cântărească la kilogram. Se simt şi se trăiesc. Atrag lucruri bune şi frumoase pentru că mă gândesc la ele. Cineva spunea că Doamne face sfinţi şi oameni cu materialul clientului. Dumnezeu dă, dar nu pune în traistă. Niciun cuvânt în plus. Câştigător, învins, victorie nu există; toţi suntem în braţele Tatălui Ceresc şi ne depărtăm din cauza propriilor reguli uitând că nu trebuie să rămânem cu sufletele îngheţate.

A te ruga înseamnă a tăcea, a părăsi gândurile şi a lăsa pe Dumnezeu să vorbească în adâncul inimii. Isihia înseamnă „revenirea în sine”. Liniştea inimii este atelierul sau laboratorul rugăciunii. A te ruga înseamnă să încerci să vezi o fărâmă de bine şi în cel mai mare rău. „Fii în pace în inima ta şi cerul şi pământul vor fi în pace cu tine. Scara Împărăţiei lui Dumnezeu este în tine, ascunsă în sufletul tău. Adânceşte-te în tine însuţi, departe de păcat, şi vei găsi scara pe care vei putea să te înalţi”, ne învaţă Sfântul Isaac Sirul.

Pr. Hrisostom Filipescu
continuare https://hrisostomfilipescu.wordpress.com/2014/01/23/rabdarea-incepe-abia-atunci-cand-ti-s-a-terminat-rabdarea/

 Sfantul Isaac Sirul

 ,,Să nu te miri atunci când, la începutul nevoinţei tale , te vor potopi necazuri şi întristări cumplite.,,

 

 Căci nici măcar nu poate fi numită virtute, cea care nu este urmată de încercări grele.
Ea a fost numită virtute din pricina greutăţilor pe care le înfruntă.
Sfântul Ioan spune că este un lucru obişnuit ca virtutea să fie supusă încercărilor. Iar fericitul Marcu Ascetul spune că lucrarea care se săvârşeşte întru odihnă este vrednică de defăimare.

Fiecare virtute, atunci când este săvârşită potrivit poruncii Sfântului Duh, se numeşte cruce.
De aceea, toţi cei care vor să trăiască întru frica Domnului şi să primească puterea sfinţitoare a lui Iisus Hristos, vor fi prigoniţi (2 Timotei3, 12).
Căci Domnul a spus: „Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34).
Cel care nu voieşte să trăiască în odihnă, va pierde traiul cel bun pentru Numele Meu, dar îşi va mântui sufletul său (Marcu8, 35).
De aceea, pune înaintea ta priveliştea Crucii, hotărât fiind să mori (celor lumești), şi atunci vei putea să-L urmezi.
În Împărăţia lui Dumnezeu se intra cu multă durere şi osteneală.

De câte ori omul, atunci când vrea să înceapă o lucrare pentru dragostea Domnului, nu se întreabă spunând: „Oare există odihnă în această lucrare? Oare cum voi putea păşi pe această cale a virtuţii fără să mă ostenesc? Oare există ceva care să nu pricinuiască osteneală trupului meu?”.
Ia priveşte cum căutăm să le facem pe toate fără osteneală!

Dar ce spui, omule? Vrei să urci la Cer şi să intri în Împărăţia lui Dumnezeu, să te împărtăşeşti de slava Lui şi să te bucuri de odihna lumii aceleia şi de petrecerea împreună cu îngerii, să dobândeşti viaţa cea fără de moarte şi întrebi dacă acest drum care duce la Dumnezeu are greutăţi?
Uitaţi-vă la marinari, care aleargă după lucrurile acestei lumi mincinoase şi deşarte, cum plutesc împotriva valurilor înfricoşătoare ale mării.
Priviţi şi la cei de pe uscat cum se încumetă să străbată, cu preţul vieţii lor, drumuri anevoioase şi cărări stâncoase şi nu spun niciodată că drumul lor are greutăţi şi osteneli .

Dar noi facem dimpotrivă: oriunde ne-am afla, căutăm odihna. Dacă însă vom cugeta în fiecare situaţie la Patimile Domnului, atunci vom înţelege că nici o osteneală sau greutate nu este mai mare decât acestea.

Marile ispite sunt urmate de mari harisme.

Ispitele care înţelepţesc.

Atunci când vei întâlni pe drumul nevoinţei tale o pace neschimbată, atunci să te temi, deoarece te afli departe de calea bătătorită de picioarele mult-pătimitoare ale Sfinţilor.
Deoarece cu cât înaintezi pe calea ce duce la Împărăţia lui Dumnezeu, aceasta pe care ţi-o voi spune să-ţi fie semn de încredinţare, şi anume că ispitele devin tot mai puternice.
Cu cât sporeşti mai mult, cu atât se înmulţesc ispitele.
Aşadar, atunci când,mergând pe calea nevoinţei, vei vedea înăuntrul tău că eşti împresurat de diferite ispite ce devin tot mai puternice, să ştii că, într-adevăr, sufletul tău a sporit în chip tainic şi mai mult, primind un alt har la cel de dinainte.


Căci potrivit cu măsura harului este şi mâhnirea pricinuită de ispite, pe care Dumnezeu o aduce în suflet.


Iar aici nu vorbesc de mâhnirea adusă de ispitele lumeşti, ce vin peste unii oameni, pentru a înfrâna răutatea lor, şi nici de tulburările trupeşti, ci de întristările care sunt îngăduite numai monahilor isihaşti. Iar dacă sufletul este neputinciosşi nu poate răbda ispitele cele mari, atunci nu va putea primi nici harismele cele mari.
Pentru că Dumnezeu nu dă o harismă mare fără să vină mai înainte o mare ispită, căci potrivit cu asprimea ispitelor sunt împărţite şi harismele de către înţelepciunea lui Dumnezeu, pe care oamenii de obicei nu o pot cuprinde. Aşadar, după mulţimea marilor întristări pe care le trimite purtarea de grijă a lui Dumnezeu, poţi înţelege de câtă cinste te-a învrednicit. Căci potrivit cu întristarea prin care treci, este şi mângâierea ce o primeşti. Harisma lui Dumnezeu nu se manifestă niciodată în chip vădit la om, mai înainte ca acesta să guste amărăciunea ispitelor şi a întristărilor.
Desigur, ea există de mai înainte în mintea noastră, însă întârzie să se facă cunoscută ca energie. De aceea trebuie ca noi să avem, în timpul ispitelor, în sufletul nostru bucurie şi frică. Bucurie, pentru că ne-am învrednicit să păşim pe calea pe care au păşit Sfinţii şi mai ales Iisus Hristos, Care dăviaţă la toată lumea, însă suntem datori să avem şi frică, ca nu cumva mândria noastră să fie pricina ispitelor. Dar toţi cei care sunt smeriţi-cugetători sunt luminaţi de harul lui Dumnezeu şi pot să disceamă care ispite sunt trimise pentru sporirea duhovnicească şi pentru îmbogăţirea vieţii în Hristos, şi care sunt îngăduite de Dumnezeu pentru a neînţelepţi atunci când se trufeşte inima noastră.


Sfântul Isaac Sirul cel de Dumnezeu-insuflat ,,Despre ispite, întristări, dureri şi răbdare,, Traducere din limba greacă de Ieroschimonah Ştefan Nuţescu
SCHITUL LACU - SFÂNTUL MUNTE ATHOS
Editura EVANGHELISMOS Bucureşti - 2007

	Dacă zice cineva: Întru aceasta a fost desăvârşită iubirea Lui faţă de noi, ca să avem îndrăznire în ziua judecăţii, fiindcă precum este Acela, aşa suntem şi noi, în lumea aceasta.
	În iubire nu este frică, ci iubirea desăvârşită alungă frica, pentru că frica are cu sine pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desăvârşit în iubire.
	Noi iubim pe Dumnezeu, fiindcă El ne-a iubit cel dintâi.
	Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este!  Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească.

Sfânta Cruce izvorâtoare de mir de la Coslogeni

Ţara noastră este bogată în locuri făcătoare de minuni. Unul dintre ele este Schitul Crucii de la Coslogeni. Mulţi bolnavi şi-au găsit vindecarea, cei ce nu puteau vorbi au primit grai, orbii şi-au recăpătat vederea.

Schitul Coslogeni se află la intrarea în satul Coslogeni din comuna Dichiseni, pe DN 3B Călăraşi – Feteşti, la kilometrul 14.

Locul şi-a câştigat faima datorită unei cruci de piatră despre care se spune că este făcătoare de minuni.

Crucea izvorâtoare de mir de la Coslogeni a fost înfiptă pe o mică temelie de piatră, chiar la marginea drumului prăfos, de ţară. Nimic nu anunţă că aici s-ar afla un loc sfânt, în care s-au săvârşit multe vindecări miraculoase.

Veche de aproape jumatate de mileniu şi pomenită de mai toţi marii noştri istorici, Crucea de la Coslogeni rămâne o enigmă deschisă.

Sfânta Cruce datează din anul 1620. A fost făcută de un boier din Călăraşi pentru a fi dusă la Feteşti. A fost transportată cu un car spre locul de destinatie. Pe câmp însă, carul a cedat din cauza greutăţii, s-a stricat. Crucea a fost dată jos pentru a se putea repara carul, apoi a fost ridicată în car, dar boii n-au mai putut merge.

Atunci, crucea a fost înţepenită în acest loc de către niste credincioşi şi, cu timpul, s-a văzut că e făcătoare de minuni,iar oamenii n-au încetat să vină să se roage în acest loc.

Se spune că aceasta nu poate fi urnită din loc decât cu puterea Domnului. Mai mult decât atât, localnicii spun că aceasta a crescut, s-a înălţat şi doar cei care vin aici cu credinţă au parte de tămăduire.

Între anii 1990-1993 a fost ocrotită de creştinii care au zidit deasupra ei un lăcaş de închinare şi slujire cu sprijinul părintelui paroh din satul Coslogeni şi al credincioşilor care veneau din toata ţara să se inchine sfintei cruci. La cererea credincioşilor din această zonă şi cu binecuvântarea episcopului Damaschin Coravu s-a decis ca în acest loc binecuvântat de Dumnezeu să fie un schit de călugări.

Astfel că, în anul 2003 a fost înfiinţat Schitul Coslogeni. Lucrările de extindere şi dezvoltare a Schitului au continuat, punându-se piatra de temelie a unei biserici, cu hramul “Înălţarea Sfintei Cruci”. Sfântul lăcaş, realizat din lemn în stil maramureşean, are înălţimea de 26 de metri , 16 metri lungime şi 6,30 metri lăţime

Despre Crucea de leac de la Coslogeni s-a dus vestea că e făcătoare de minuni, însă comuniştii nici nu au vrut să audă despre aşa ceva. Au făcut tot posibilul ca aceasta să dispară, însă nimeni nu s-a putut împotrivi voinţei Domnului.

Chiar şi buldozerele au cedat când au încercat să demoleze crucea din piatră. Semnele divine arătau clar că nu trebuie mişcată din loc. Un bărbat “nedus la biserică“ a paralizat pe loc în timp ce lucra la mutarea crucii, spun bătrânii satului.

[...] se spune că, într-o zi ploioasă şi friguroasă, un copil care venise cu vitele la păscut s-a adăpostit la rădăcina Sfintei Cruci. Copilul era mut şi nici nu auzea şi, după ce s-a atins de Sfânta Cruce, a început deodată să vorbească şi să audă. De atunci s-a dovedit că este o cruce făcătoare de minuni.Mulţi oameni bolnavi, demonizaţi, vin la această cruce ca să capete tămăduire.

Chiar în inscripţia ei se spune că este o cruce „sfântă şi de viaţă făcătoare“.Preoţii nu au reuşit să desluşească decât jumătate din mesajul scris, în slavona veche, pe Sfânta Cruce. Aşa s-a aflat că a fost ridicată de domnitorul Mavrocordat, în cinstea cuvioasei Parascheva.

Crucea izvorâtoare de mir trăieşte în smerenia sărăciei, lucrând cu mare şi bogată milă doar pentru cei care cred cu adevărat, care se ostenesc în rugaciune, fără a pierde cumpăna dreaptă a speranţei.



Schitul, care are hramul “Izvorul Tămăduirii”, este vizitat în fiecare an de pelerini din toată ţara. Marile pelerinaje au loc de sărbătoarea Izvorul Tămăduirii, de Sfânta Maria, Paşte, Crăciun şi alte sărbători religioase.

La baza crucii se găseşte un izvor cu proprietăţi tămăduitoare, care acum este captat într-o fântână situată alături. Măsurătorile bioenergetice efectuate asupra crucii relevă un nivel energetic foarte ridicat, cu mult mai înalt decât acela al bioenergoterapeuţilor.



PRELUARE- ZIARUL FINANCIAR

CUVIOSUL PAISIE AGHIORITUL: Mucenicie şi smerenie

 

  

Cel care se va învrednici să fie chemat la muceni­cie trebuie să aibă multă smerenie şi să iubească mult pe Hristos. Dacă înaintează în mod egoist spre mucenicie, îl va părăsi harul.

– Părinte, de multe ori spunem că Dumnezeu va da putere în ceasurile grele.

– Dumnezeu va da putere unui om smerit, care are inimă curată, care are intenţie bună. Dacă Dumnezeu va vedea cu adevărat intenţie bună, smerenie, va da multă putere. Adică va depinde de intenţia omului ca să primească putere de la Dumnezeu.

– Părinte, ati spus că omul trebuie să aibă smerenie şi intenţie bună. Se poate să aibă mândrie şi intenţie bună?

– Atunci când spunem smerenie, înţelegem să aibă smerenie cel puţin în acest subiect al muceniciei. Se poate să aibă mândrie, dar atunci să se smerească şi să spună: “Dumnezeule, sunt mândru; acum însă dă-mi putină putere să mărturisesc pentru dragostea Ta şi să-mi ispăşesc păcatele mele”.

Aşadar, dacă are dispoziţie smerită şi merge la mucenicie cu pocăinţă, atunci Dumnezeu dă mult har. Adică să nu meargă cu dispoziţie mândră, cu gândul că va deveni mucenic şi că i se vor scrie după aceea sinaxarul şi slujba, şi-i vor face icoană cu aureolă.

Mi-a spus cineva: “Părinte, fă rugăciune să ajung până la al cincilea cer“. “Bine“, îi spun, “Sfântul Apostol Pavel a ajuns până la al treilea cer şi tu ceri să ajungi la al cincilea?“.
“Dar de ce”, îmi spune, “nu scrie să cerem «darurile cele mai bune»“?.
Auzi vorbă? Deci dacă merge cineva la mucenicie cu gândul că va avea slavă în rai, mai bine să nu se gândească să mucenicească.

Un creştin adevărat şi corect, dacă ar şti că şi în rai unde va merge va avea iarăşi parte de chinuri şi de mucenicii, tot va dori să meargă acolo. Nu trebuie să ne gândim că dacă suferim ceva aici pe pământ vom fi mai bine acolo în cer.
Să nu procedăm aşa, negustoreşte.
Noi îl vrem pe Hristos. Să existe mucenicie, să mărturisim în fiecare zi, să ne bată în fiecare zi şi de două şi de trei ori pe zi. Nu trebuie să ne preocupe aceasta. Singurul lucru ce trebuie să ne preocupe este să fim cu Hristos”.


Cuviosul Paisie Aghioritul, “Trezire duhovniceasca”, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2003

nota....

Si totusi trebuie sa avem descernamant, fata de cine facem ascultare si rabdam , caci in lumea de azi s-au inmultit numarul indracitilor ( narcisisti, psihopati, desfranati, drogati, atei, etc). Facem ascultare si rabdam doar oameni sanatosi mintal, psihic si cu credinta crestin-ortodoxa ( nu sectari, atei, cei ce promoveaza o unica credinta mondiala a Antihristului , etc)