joi, 18 februarie 2016


   Rugăciunea este cel mai însemnat mijloc prin care omul poate să-şi păzească duhovnicia şi să făurească înlăuntrul său o stare de sfinţenie. 

Prin rugăciune, omul îşi păstrează legătura cu Dumnezeu şi însufleţeşte duhul lăuntric pe care viaţa sa trebuie să-l răspăndească.

 De îndată ce omul nesocoteşte rugăciunea şi începe să fie nepăsător faţă de ea, legătura lui cu Dumnezeu slăbeşte. Viaţa sa ajunge lumească şi nestatornică, iar în inima lui începe să crească fărâmiţarea duhovnicească.

Lipsa rugăciunii şi nesocotirea acestei îndatoriri de căpătâi a existenţei noastre duhovniceşti este cel mai mare rău care ni se poate întâmpla.

De accea, atât Sfintele Scripturi, cât şi Sfinţii Părinţi ne povăţuiesc să ne rugăm neincetat. La aceasta se ajunge prin folosirea unei rugăciuni scurte, atotcuprinzătoare şi nespus de puternice, numită Rugăciunea lui Iisus: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă". 
Această Rugăciune a lui Iisus, cunoscută şi ca „rugăciunea minţii", „rugăciunea ncîncetată”, „rugăciunea inimii" sau pur şi simplu, „Rugăciunea”, a fost folositã încă din vremea Apostolilor şi îşi are rădăcina în Sfintele Evanghelii. Conţinutul Rugăciunii lui Iisus nu este altul decât rugăciunea Vameşului: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului” (Luca 18:13)

În Rugăciunea lui Iisus răsunã de asemenea și rugãciunea leproşilor: „Iisuse învăţătorule, miluieşte-ne pre noi" (Luca 17:13) rugăciunea orbului: „Iisuse, Fiul lui David, Miluieşte-mă” (Marcu 10:47). 

Toţi Sfinţii Părinţi ai celor dintâi veacuri nu numai că au folosit ei înşişi această rugăciune, dar au sfătuit să fie folosită de fiecare

Sfăntul Ioan Gură-de-Aur spune despre folosirea Rugăciunii lui Iisus: „Îndeletniciţi-vă [cu aceasta] totdeauna, şi să rămâneţi lângă Domnul Dumnezeul nostru pânã ce se va milostivi spre noi; şi să nu căutaţi nimic altceva, fără numai milă de la Domnul Slavei. Iar căutând milă, intru smerită şi zdrobită inimă să căutaţi.
 Şi să strigaţi de dimineaţă până seara, şi de este cu putinţă şi toată noaptea, aceea – adică: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne”. Şi să siliţi mintea voastră la lucrul acesta până la moarte. (. ..) Deci vă rog, nu depărtaţi inima voastră de la Dumnezeu, ci să răbdaţi şi să o păziţi cu pomenirea Domnului nostru Iisus Hristos totdeauna, până ce se va sãdi Numele Domnului înlăuntru în inimă. Deci vă rog. rânduiala rugăciunii acesteia niciodată să o încetaţi; ci ori de mâncaţi, ori de ori de cãlătoriţi, ori altceva de faceţi, neîncetat să strigaţi: «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă»” (Trimiteri către monahi, cuvântul al 2-lea, tom 7).

Un alt Sfânt Părinte, Cuviosul Isihie, spune: „Din cercare [adică experienţă] am aflat că, cu adevărat, mare bine este pentru cel ce voieşte a-şi curăţi inima să cheme des pre Domnul Iisus asupra råzboinicilor celor gânditori [dracii].
 Şi iată cum se uneşte cuvântul cel grăit de mine din cercare cu mărturiile din Scripturi: „Găteşte-te, zice, Israíle, a chema Numele Domnului Dumnezeului tău» (Amos 4:12). Şi Apostolul: „Neîncetat să vă rugați” (l Thessaloniceni 5:17). 
Şi Însuşi Domnul nostru zice: «Nu puteţi fără de Mine nimic a face; cel ce petrece întru Mine, şi Eu întru dânsul, acesta aduce roadă multă», şi iarăşi: «De nu ar petrece cineva întru Mine, s-a aruncat afară ca viţa» (Ioan 155-6). Deci mare bine este rugăciunea, şi dătătoare a tuturor bunătăţilor - ca aceea ce curăţeşte inima, întru care Dumnezeu se arată credincioşilor" (Filocalia, vol. I, Isihie către Theodül, capul 62).


Fiecare om, dacă vrea, fie că lucrează, merge sau stă, călătoreşte sau mănâncă, poate aşadar să se roage şi să caute mila lui Dumnezeu prin Rugăciunea minţii: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”. 

Această rugăciune lăuntrică, ce îi împărtăşeşte omului toate comorile lui Dumnezeu (atât materiale cât şi duhovniceşti), poate fi cu noi totdeauna şi pretutindenea.


Extras din "Rugăciunea metaniei" - carte tipărită de Parohia Ortodoxă Română din Luton, Anglia, pp. 3-6

marți, 16 februarie 2016

RĂBDAREA ÎNCEPE ABIA ATUNCI CÂND ŢI S-A TERMINAT RĂBDAREA

 

Rabdarea, sfanta rabdare...

Si totusi trebuie sa avem descernamant, fata de cine facem ascultare si rabdam , caci in lumea de azi s-au inmultit numarul indracitilor ( narcisisti, psihopati, desfranati, drogati, atei, etc). Facem ascultare si rabdam doar oameni sanatosi mintal, psihic si cu credinta crestin-ortodoxa ( nu sectari, atei, cei ce promoveaza o unica credinta mondiala a Antihristului , etc)

 Ce trebuie să ştiu pentru a ajunge într-o zi acolo unde îmi doresc?” „Să ştii să iei decizii bune, decizii bune, decizii bune”, răspunse maestrul. „Şi cum învăţ asta?” „Experienţă, experienţă, experienţă…”. „Şi cum câştig experienţă ?” „Decizii proaste, decizii proaste, decizii proaste…,” încheie maestrul. Aşadar Petre Ţuţea avea dreptate când afirma că experienţa nu e revelaţie, ci o acumulare de date. Se dobândeşte prin străduinţă şi determinare. E greu să înţelegi deplin sau să înveţi din cărţi ceea ce nu ai trăit pe pielea ta sau nu ai văzut cu ochii tăi . Experienţa este cel mai dur profesor, pentru că mai întâi îţi dă testul şi apoi îţi spune care era lecţia de viaţă.

Omule, cine ţi-a stins lumina şi ţi-a furat semnul crucii? Răbdarea începe abia atunci când ţi s-a terminat răbdarea. Cea mai preţioasă călătorie este aceea către sufletul nostru, către noi înşine. Călătorie ce o facem în singurătate. Cuvinte nu găseşti. Viaţa se împarte în rău şi bine. Clipe de rătăcire uitând Cuvântul. Marea e albastră, iarba e tot verde.

Cu toţii avem frământări ce ne ţintuiesc mai mult sau mai puţin pe drumul vieţii. Acolo unde adeseori o vioară mai cântă… Ai nevoie de cineva care să şlefuiască diamantul din tine. Căutând Raiul, găsim iadul din noi. Prinosul nostru de recunoştinţă pentru oamenii providenţiali din viaţă adeseori e prea mic, iar simţămintele ce ne copleşesc, alături de preţioasele amintiri, reprezintă emoţionante răvaşe. Nu o să vină nimeni să ne bată la uşă să ne ofere puţin timp pentru a petrece cu celălalt. Un telefon, un mesaj, o conectare, o întrebare. Celălalt simte că te conectezi. Nu ai vrut durerea, dar ai cunoscut-o. Dacă vrei, plângi! Te ajută, te eliberează! Ploaia ne uneşte când ne udă, aidoma lacrimilor. Dacă vrei, scrie-mi… Ai să vezi că timpul e în favoarea ta. E frig. Te acopăr în fiecare noapte cu o aripă de înger. Locuieşti în inima mea şi vreau să te plimb prin praf de stele. Odă bucuriei!

Eu joc cu viaţa o horă. Vrem, nu vrem, se întâmplă. Cu toate că eu tot nătâng am rămas. Mă gândesc la tine şi la mare, cu magia timpului şi a luminilor din port. Părul în vânt dansează graţios şi-mi atinge luna de argint a iubirii. Cine sunt eu?! Paşii ce sărută pământul, mâna ce mângâie mătăsos valurile, tremurul vântului când mă pătrunde în fiinţa timpului. Uneori mă simt ca marea fără sare. Chitară, te rog, du-mă departe, departe! În seara asta vreau doar să visez. Îmi inventez o lume făcută din iubire, unde se gândeşte doar cu inima şi nu există răutate, frică şi moarte. Oare cum ar fi lumea, dacă toţi oamenii ar iubi?!

E vina mea, doar vina mea când nu trec testul încercării. Încă împreună, doar împreună învăţăm să iubim, să iertăm, să fim mai frumoşi la suflet şi la chip. Nici nu mai pierd timpul cu întrebările care nu mai au răspuns. Suflete, ceea ce a fost, a fost. Aşa este făcută lumea, dragostea, durerea, invidia, răutatea, puţinul, plinul… Din nimic, poveştile mici devin importante. Acolo este aici şi viceversa. Nimicul ne face să suferim. Dintr-un fir de praf dezvoltăm mormanul de gunoi. Seară albastră cu lună plină. Cristale de zahăr pe obrajii sufletului. Nu te mai certa, trăieşte! Intră şi ieşi din tine, şi fă loc lui Doamne. Nu ucide jurăminte. Cine te face să plângi şi te întoarce la începuturi? Eşti ceea ce căutai. Poţi zbura. Ia aripile pe spate şi sus! Nu rămâne la podea! Crede în astăzi şi nu rămâne la ziua de ieri, mai ales că o parte din tine te învaţă să mai speri.

Cele mai frumoase clipe sunt cele pline de lacrimi şi iubire când îngerul nu doarme, ci scrie povestea ta, povestea mea. Câte emoţii îi dau, iar şi iar! Dar e cel mai fericit înger, are ce povesti. Sfatul îngerilor când toţi se scutură de pulbere de stele. Nimeni nu poate şti unde duce drumul şi timpul. Nimeni nu poate arăta cum dragostea creşte, să o măsoare la metru sau să o cântărească la kilogram. Se simt şi se trăiesc. Atrag lucruri bune şi frumoase pentru că mă gândesc la ele. Cineva spunea că Doamne face sfinţi şi oameni cu materialul clientului. Dumnezeu dă, dar nu pune în traistă. Niciun cuvânt în plus. Câştigător, învins, victorie nu există; toţi suntem în braţele Tatălui Ceresc şi ne depărtăm din cauza propriilor reguli uitând că nu trebuie să rămânem cu sufletele îngheţate.

A te ruga înseamnă a tăcea, a părăsi gândurile şi a lăsa pe Dumnezeu să vorbească în adâncul inimii. Isihia înseamnă „revenirea în sine”. Liniştea inimii este atelierul sau laboratorul rugăciunii. A te ruga înseamnă să încerci să vezi o fărâmă de bine şi în cel mai mare rău. „Fii în pace în inima ta şi cerul şi pământul vor fi în pace cu tine. Scara Împărăţiei lui Dumnezeu este în tine, ascunsă în sufletul tău. Adânceşte-te în tine însuţi, departe de păcat, şi vei găsi scara pe care vei putea să te înalţi”, ne învaţă Sfântul Isaac Sirul.

Pr. Hrisostom Filipescu
continuare https://hrisostomfilipescu.wordpress.com/2014/01/23/rabdarea-incepe-abia-atunci-cand-ti-s-a-terminat-rabdarea/




 Sfantul Isaac Sirul

 ,,Să nu te miri atunci când, la începutul nevoinţei tale , te vor potopi necazuri şi întristări cumplite.,,

 

 Căci nici măcar nu poate fi numită virtute, cea care nu este urmată de încercări grele.
Ea a fost numită virtute din pricina greutăţilor pe care le înfruntă.
Sfântul Ioan spune că este un lucru obişnuit ca virtutea să fie supusă încercărilor. Iar fericitul Marcu Ascetul spune că lucrarea care se săvârşeşte întru odihnă este vrednică de defăimare.

Fiecare virtute, atunci când este săvârşită potrivit poruncii Sfântului Duh, se numeşte cruce.
De aceea, toţi cei care vor să trăiască întru frica Domnului şi să primească puterea sfinţitoare a lui Iisus Hristos, vor fi prigoniţi (2 Timotei3, 12).
Căci Domnul a spus: „Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34).
Cel care nu voieşte să trăiască în odihnă, va pierde traiul cel bun pentru Numele Meu, dar îşi va mântui sufletul său (Marcu8, 35).
De aceea, pune înaintea ta priveliştea Crucii, hotărât fiind să mori (celor lumești), şi atunci vei putea să-L urmezi.
În Împărăţia lui Dumnezeu se intra cu multă durere şi osteneală.

De câte ori omul, atunci când vrea să înceapă o lucrare pentru dragostea Domnului, nu se întreabă spunând: „Oare există odihnă în această lucrare? Oare cum voi putea păşi pe această cale a virtuţii fără să mă ostenesc? Oare există ceva care să nu pricinuiască osteneală trupului meu?”.
Ia priveşte cum căutăm să le facem pe toate fără osteneală!

Dar ce spui, omule? Vrei să urci la Cer şi să intri în Împărăţia lui Dumnezeu, să te împărtăşeşti de slava Lui şi să te bucuri de odihna lumii aceleia şi de petrecerea împreună cu îngerii, să dobândeşti viaţa cea fără de moarte şi întrebi dacă acest drum care duce la Dumnezeu are greutăţi?
Uitaţi-vă la marinari, care aleargă după lucrurile acestei lumi mincinoase şi deşarte, cum plutesc împotriva valurilor înfricoşătoare ale mării.
Priviţi şi la cei de pe uscat cum se încumetă să străbată, cu preţul vieţii lor, drumuri anevoioase şi cărări stâncoase şi nu spun niciodată că drumul lor are greutăţi şi osteneli .

Dar noi facem dimpotrivă: oriunde ne-am afla, căutăm odihna. Dacă însă vom cugeta în fiecare situaţie la Patimile Domnului, atunci vom înţelege că nici o osteneală sau greutate nu este mai mare decât acestea.

Marile ispite sunt urmate de mari harisme.

Ispitele care înţelepţesc.

Atunci când vei întâlni pe drumul nevoinţei tale o pace neschimbată, atunci să te temi, deoarece te afli departe de calea bătătorită de picioarele mult-pătimitoare ale Sfinţilor.
Deoarece cu cât înaintezi pe calea ce duce la Împărăţia lui Dumnezeu, aceasta pe care ţi-o voi spune să-ţi fie semn de încredinţare, şi anume că ispitele devin tot mai puternice.
Cu cât sporeşti mai mult, cu atât se înmulţesc ispitele.
Aşadar, atunci când,mergând pe calea nevoinţei, vei vedea înăuntrul tău că eşti împresurat de diferite ispite ce devin tot mai puternice, să ştii că, într-adevăr, sufletul tău a sporit în chip tainic şi mai mult, primind un alt har la cel de dinainte.


Căci potrivit cu măsura harului este şi mâhnirea pricinuită de ispite, pe care Dumnezeu o aduce în suflet.


Iar aici nu vorbesc de mâhnirea adusă de ispitele lumeşti, ce vin peste unii oameni, pentru a înfrâna răutatea lor, şi nici de tulburările trupeşti, ci de întristările care sunt îngăduite numai monahilor isihaşti. Iar dacă sufletul este neputinciosşi nu poate răbda ispitele cele mari, atunci nu va putea primi nici harismele cele mari.
Pentru că Dumnezeu nu dă o harismă mare fără să vină mai înainte o mare ispită, căci potrivit cu asprimea ispitelor sunt împărţite şi harismele de către înţelepciunea lui Dumnezeu, pe care oamenii de obicei nu o pot cuprinde. Aşadar, după mulţimea marilor întristări pe care le trimite purtarea de grijă a lui Dumnezeu, poţi înţelege de câtă cinste te-a învrednicit. Căci potrivit cu întristarea prin care treci, este şi mângâierea ce o primeşti. Harisma lui Dumnezeu nu se manifestă niciodată în chip vădit la om, mai înainte ca acesta să guste amărăciunea ispitelor şi a întristărilor.
Desigur, ea există de mai înainte în mintea noastră, însă întârzie să se facă cunoscută ca energie. De aceea trebuie ca noi să avem, în timpul ispitelor, în sufletul nostru bucurie şi frică. Bucurie, pentru că ne-am învrednicit să păşim pe calea pe care au păşit Sfinţii şi mai ales Iisus Hristos, Care dăviaţă la toată lumea, însă suntem datori să avem şi frică, ca nu cumva mândria noastră să fie pricina ispitelor. Dar toţi cei care sunt smeriţi-cugetători sunt luminaţi de harul lui Dumnezeu şi pot să disceamă care ispite sunt trimise pentru sporirea duhovnicească şi pentru îmbogăţirea vieţii în Hristos, şi care sunt îngăduite de Dumnezeu pentru a neînţelepţi atunci când se trufeşte inima noastră.


Sfântul Isaac Sirul cel de Dumnezeu-insuflat ,,Despre ispite, întristări, dureri şi răbdare,, Traducere din limba greacă de Ieroschimonah Ştefan Nuţescu
SCHITUL LACU - SFÂNTUL MUNTE ATHOS
Editura EVANGHELISMOS Bucureşti - 2007







 Dacă zice cineva:

Întru aceasta a fost desăvârşită iubirea Lui faţă de noi, ca să avem îndrăznire în ziua judecăţii, fiindcă precum este Acela, aşa suntem şi noi, în lumea aceasta.

În iubire nu este frică, ci iubirea desăvârşită alungă frica, pentru că frica are cu sine pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desăvârşit în iubire.

Noi iubim pe Dumnezeu, fiindcă El ne-a iubit cel dintâi.

Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! 

Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească.

Sfânta Cruce izvorâtoare de mir de la Coslogeni


Ţara noastră este bogată în locuri făcătoare de minuni. Unul dintre ele este Schitul Crucii de la Coslogeni. Mulţi bolnavi şi-au găsit vindecarea, cei ce nu puteau vorbi au primit grai, orbii şi-au recăpătat vederea.

Schitul Coslogeni se află la intrarea în satul Coslogeni din comuna Dichiseni, pe DN 3B Călăraşi – Feteşti, la kilometrul 14.

Locul şi-a câştigat faima datorită unei cruci de piatră despre care se spune că este făcătoare de minuni.

Crucea izvorâtoare de mir de la Coslogeni a fost înfiptă pe o mică temelie de piatră, chiar la marginea drumului prăfos, de ţară. Nimic nu anunţă că aici s-ar afla un loc sfânt, în care s-au săvârşit multe vindecări miraculoase.

Veche de aproape jumatate de mileniu şi pomenită de mai toţi marii noştri istorici, Crucea de la Coslogeni rămâne o enigmă deschisă.

Sfânta Cruce datează din anul 1620. A fost făcută de un boier din Călăraşi pentru a fi dusă la Feteşti. A fost transportată cu un car spre locul de destinatie. Pe câmp însă, carul a cedat din cauza greutăţii, s-a stricat. Crucea a fost dată jos pentru a se putea repara carul, apoi a fost ridicată în car, dar boii n-au mai putut merge.

Atunci, crucea a fost înţepenită în acest loc de către niste credincioşi şi, cu timpul, s-a văzut că e făcătoare de minuni,iar oamenii n-au încetat să vină să se roage în acest loc.

Se spune că aceasta nu poate fi urnită din loc decât cu puterea Domnului. Mai mult decât atât, localnicii spun că aceasta a crescut, s-a înălţat şi doar cei care vin aici cu credinţă au parte de tămăduire.

Între anii 1990-1993 a fost ocrotită de creştinii care au zidit deasupra ei un lăcaş de închinare şi slujire cu sprijinul părintelui paroh din satul Coslogeni şi al credincioşilor care veneau din toata ţara să se inchine sfintei cruci. La cererea credincioşilor din această zonă şi cu binecuvântarea episcopului Damaschin Coravu s-a decis ca în acest loc binecuvântat de Dumnezeu să fie un schit de călugări.

Astfel că, în anul 2003 a fost înfiinţat Schitul Coslogeni. Lucrările de extindere şi dezvoltare a Schitului au continuat, punându-se piatra de temelie a unei biserici, cu hramul “Înălţarea Sfintei Cruci”. Sfântul lăcaş, realizat din lemn în stil maramureşean, are înălţimea de 26 de metri , 16 metri lungime şi 6,30 metri lăţime

Despre Crucea de leac de la Coslogeni s-a dus vestea că e făcătoare de minuni, însă comuniştii nici nu au vrut să audă despre aşa ceva. Au făcut tot posibilul ca aceasta să dispară, însă nimeni nu s-a putut împotrivi voinţei Domnului.

Chiar şi buldozerele au cedat când au încercat să demoleze crucea din piatră. Semnele divine arătau clar că nu trebuie mişcată din loc. Un bărbat “nedus la biserică“ a paralizat pe loc în timp ce lucra la mutarea crucii, spun bătrânii satului.

[...] se spune că, într-o zi ploioasă şi friguroasă, un copil care venise cu vitele la păscut s-a adăpostit la rădăcina Sfintei Cruci. Copilul era mut şi nici nu auzea şi, după ce s-a atins de Sfânta Cruce, a început deodată să vorbească şi să audă. De atunci s-a dovedit că este o cruce făcătoare de minuni.Mulţi oameni bolnavi, demonizaţi, vin la această cruce ca să capete tămăduire.

Chiar în inscripţia ei se spune că este o cruce „sfântă şi de viaţă făcătoare“.Preoţii nu au reuşit să desluşească decât jumătate din mesajul scris, în slavona veche, pe Sfânta Cruce. Aşa s-a aflat că a fost ridicată de domnitorul Mavrocordat, în cinstea cuvioasei Parascheva.

Crucea izvorâtoare de mir trăieşte în smerenia sărăciei, lucrând cu mare şi bogată milă doar pentru cei care cred cu adevărat, care se ostenesc în rugaciune, fără a pierde cumpăna dreaptă a speranţei.



Schitul, care are hramul “Izvorul Tămăduirii”, este vizitat în fiecare an de pelerini din toată ţara. Marile pelerinaje au loc de sărbătoarea Izvorul Tămăduirii, de Sfânta Maria, Paşte, Crăciun şi alte sărbători religioase.

La baza crucii se găseşte un izvor cu proprietăţi tămăduitoare, care acum este captat într-o fântână situată alături. Măsurătorile bioenergetice efectuate asupra crucii relevă un nivel energetic foarte ridicat, cu mult mai înalt decât acela al bioenergoterapeuţilor.



PRELUARE- ZIARUL FINANCIAR

vineri, 12 februarie 2016


CUVIOSUL PAISIE AGHIORITUL: Mucenicie şi smerenie


 

  

Cel care se va învrednici să fie chemat la muceni­cie trebuie să aibă multă smerenie şi să iubească mult pe Hristos. Dacă înaintează în mod egoist spre mucenicie, îl va părăsi harul.

– Părinte, de multe ori spunem că Dumnezeu va da putere în ceasurile grele.

– Dumnezeu va da putere unui om smerit, care are inimă curată, care are intenţie bună. Dacă Dumnezeu va vedea cu adevărat intenţie bună, smerenie, va da multă putere. Adică va depinde de intenţia omului ca să primească putere de la Dumnezeu.

– Părinte, ati spus că omul trebuie să aibă smerenie şi intenţie bună. Se poate să aibă mândrie şi intenţie bună?

– Atunci când spunem smerenie, înţelegem să aibă smerenie cel puţin în acest subiect al muceniciei. Se poate să aibă mândrie, dar atunci să se smerească şi să spună: “Dumnezeule, sunt mândru; acum însă dă-mi putină putere să mărturisesc pentru dragostea Ta şi să-mi ispăşesc păcatele mele”.

Aşadar, dacă are dispoziţie smerită şi merge la mucenicie cu pocăinţă, atunci Dumnezeu dă mult har. Adică să nu meargă cu dispoziţie mândră, cu gândul că va deveni mucenic şi că i se vor scrie după aceea sinaxarul şi slujba, şi-i vor face icoană cu aureolă.

Mi-a spus cineva: “Părinte, fă rugăciune să ajung până la al cincilea cer“. “Bine“, îi spun, “Sfântul Apostol Pavel a ajuns până la al treilea cer şi tu ceri să ajungi la al cincilea?“.
“Dar de ce”, îmi spune, “nu scrie să cerem «darurile cele mai bune»“?.
Auzi vorbă? Deci dacă merge cineva la mucenicie cu gândul că va avea slavă în rai, mai bine să nu se gândească să mucenicească.

Un creştin adevărat şi corect, dacă ar şti că şi în rai unde va merge va avea iarăşi parte de chinuri şi de mucenicii, tot va dori să meargă acolo. Nu trebuie să ne gândim că dacă suferim ceva aici pe pământ vom fi mai bine acolo în cer.
Să nu procedăm aşa, negustoreşte.
Noi îl vrem pe Hristos. Să existe mucenicie, să mărturisim în fiecare zi, să ne bată în fiecare zi şi de două şi de trei ori pe zi. Nu trebuie să ne preocupe aceasta. Singurul lucru ce trebuie să ne preocupe este să fim cu Hristos”.


Cuviosul Paisie Aghioritul, “Trezire duhovniceasca”, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2003


nota....

Si totusi trebuie sa avem descernamant, fata de cine facem ascultare si rabdam , caci in lumea de azi s-au inmultit numarul indracitilor ( narcisisti, psihopati, desfranati, drogati, atei, etc). Facem ascultare si rabdam doar oameni sanatosi mintal, psihic si cu credinta crestin-ortodoxa ( nu sectari, atei, cei ce promoveaza o unica credinta mondiala a Antihristului , etc)