Sfântul Munte Athos, sfaturi duhovnicesti

„chiar dacă m-am smerit, vrăjmaşul nu pleacă...” Vrăjmaşul este viclean, nu şi fraier. El percepe faptul că nu te-ai smerit încă cu adevărat. Nu poate nici un om să îl păcălească. ,,

,,Noi avem în mână secera; avem sabia Duhului Sfânt, nu doar să biruim, nu doar să tăiem capul ba laurului, ci să alungăm definitiv păcatul prin uşile pocăinţei. Nu doar prin lucrarea spovedaniei, ci prin pocăinţă. Spovedanie este să mărturisesc păcatele, dar aici este vorba de pocăinţă –  ceea ce înseamnă schimbare, adică să nu mai fac păcatul din nou, niciodată,,

,,Când omul singur se va afla  în ceasul greutăţilor – căci mereu se va afla omul într-o desăvârşită singurătate, în greutate fără de pereche, cândva în timp, în ceasul pericolului— numele acesta, HRISTOS, este singurul ce ne însoţeşte şi este împreună cu noi şi ne mângâie , nu sentimental, ci cu adevărat existenţial, deoarece Hristos nu este doar atotprezent, ci în primul rând este înlăuntrul nostru. 

Efrem ieromonahul, stareţul Schitului Vatopedin Sfântul Apostol Andrei, Cuvinte simple din Sfântul Munte

 

 ,,Când se vor îndestula mintea şi urechile duhovniceşti şi trupeşti de multe-multe repetări şi pomeniri meniri ale numelui lui Hristos, prin rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!”, atunci va avea loc un fenomen de saturaţie, de îndestulare duhovnicească a minţii, a raţiunii, care se află înlăuntrul creierului şi este energia minţii, după îndrumătorii părinţi ai trezviei. Când se vor îndestula duhovniceşte cu adevărat, atunci, într-un mod firesc, începe îndreptarea minţii – este o coborâre şi în acelaşi timp o urcare plină de măreţie, o coborâre şi în acelaşi timp o intrare – spre cămara sa adevărată spre esenţa sa, spre centrul său de existenţă, care este inima duhovnicească, ce sălăşluieşte în mod excepţional în partea inimii trupeşti,,

 ,, omul are două memorii: în creier şi în inimă, adică memoria biologică şi cea spirituală. Spune Sfânta Evanghelie că Preasfânta Maică ţinea în inima sa toate cuvintele lui Hristos, vedea Maica Domnului în amănunt, cum se mişca, cum vorbea, cum păşea, ce zicea, deoarece Hristos lucrează neîncetat, lucrează şi ca Dumnezeu şi ca om. Toate le făcea în dublă calitate. Şi ca Dumnezeu binecuvânta cele materiale, orice lucra binecuvânta; de pildă, pe unde păşea Hristos, era binecuvântat pământul acela,,

 ,,vom da socoteală lui Hristos pentru fiecare cuvânt al nostru. Pentru cuvântul viu, cuvântul de pocăinţă, pentru cuvântul de slăvire, pentru cuvântul ortodox. Închipuiţi-vă ce socoteală vom da pentru cuvintele păcatului şi pentru fiecare lucrare şi gând păcătos,,

 ,,Frica de Dumnezeu cea curată este ca un pol ce atrage ca un magnet foarte puternic şi adună bucăţile sparte ale minţii, cele împrăştiate peste tot, cele care fac zboruri necontrolate, cele care sunt ca nişte fii risipitori aflaţi în beciurile adânci şi în murdăriile nelegiuirii, nu numai ale murdăriei trupeşti, dar şi ale oricărui fel de murdărie, în primul rând al egoismului şi al trufiei. Căci acestea două din urmă nasc cea mai mare mizerie în suflet, nu în trup. Mizeria începe de la mândria minţii noastre, de la mândria sufletului: „nu sunt ca acela, ca mine nu există altul, niciodată nu va mai fi cineva ca mine, simt unic, simt irepetabil, sunt... sunt...”. Iar într-un final omul ce gândeşte aşa, poate chiar să se demonizeze,, 

Cuvinte simple din Sfântul Munte – Învăţătura Sfântului Ignatie Briancianinov despre Rugăciunea lui Iisus

Parintele Calistrat, ,Despre ispite,,

  Vorbind despre ispite, scriitorul filocalic Marcu Ascetul scrie că „a nu avea experienţa momelii răului e propriu firii dumnezeieşti, nu celei omeneşti“, iar Evagrie Ponticul spune în Filocalia, vol I că, dintre dracii care se împotrivesc urcuşului nostru duhovnicesc, cei dintâi sunt cei „specializaţi“ cu poftele lăcomiei pântecelui, cu iubirea de argint şi cei care ne momesc cu slava de la oameni, iar ceilalţi vin după aceştia pentru a lua în primire pe cei răniţi de ei, fiind, de exemplu, cu neputinţă să cadă cineva în mâinile duhului curviei dacă n-a fost doborât mai întâi de lăcomia pântecelui. Mânia nu poate tulbura pe acel ce nu luptă pentru mâncăruri sau bani, ori mărire lumească. Şi nu putem scăpa de dracul întristării, dacă nu ne-am lepădat de toate acestea. 

Nici de mândrie nu scăpăm, dacă nu ne eliberăm de iubirea de argint. 

Aşadar, concluzionează Evagrie, e cu neputinţă să cădem în ispita vreunui drac, dacă nu suntem răniţi mai întâi de lăcomia pântecelui, de dorinţa bolnavă de îmbogăţire şi de slava oamenilor.

În acelaşi duh filocalic, Sfântul Isaac Sirul susţine (Cuvinte despre nevoinţă, cuv. 51, în Filocalia, vol. X) că diavolul nu poate să se apropie de om ori să-i aducă ispite, dacă Dumnezeu nu îngăduie, şi dacă omul nu se leneveşte, sau de nu-l dezleagă Dumnezeu spre gânduri murdare, prin părere de sine şi prin mândrie; sau printr-un gând de îndoială şi prin împrăştierea sufletească. Pe aceştia îi cere diavolul să-i ispitească.

Totuşi, pe cei simpli şi fără experienţă duhovnicească, Dumnezeu nu îngăduie diavolului să-i ispitească (ca şi pe cei sfinţi), căci El ştie că aceştia nu sunt pregătiţi şi nu pot să înfrunte ispitele mari ale diavolului.

Numai cei ce se roagă mai stăruitor şi au ajuns la o anumită treaptă a urcuşului duhovnicesc sunt tulburaţi de ispite sălbatice, întrucât pot purta „războaie“ mai grele.

Lipsa ispitelor, un motiv de nelinişte

De la Avva Ammona (sec. IV), ucenicul marelui Antonie şi urmaşul acestuia la conducerea duhovnicească a monahilor din centrul monahal Pispir, de pe malul stâng al Nilului, aflăm că „ispitele sunt îngăduite credincioşilor adevăraţi, pe când cei fără ispite sunt falşi credincioşi, care poartă îmbrăcămintea credinţei, dar nu trăiesc cum cere credinţa“. 

Acelaşi părinte ascetic adaugă în Cuvinte filocalice: „Se spune despre copaci că, atunci când se clatină de vânturi, se adâncesc şi se înalţă mai mult. La fel se întâmplă şi cu drepţii“, căci ispitele sunt îngăduite de Dumnezeu pentru antrenament, iar nu pentru prăbuşire. Sfinţii susţin cu fermitate că ispitele nu ne fac vulnerabili, ci ne arată cum suntem de fapt.

Cine priveşte lucrurile superficial şi nu are o orientare fermă în săvârşirea binelui, acela cade în păcat şi se aruncă pe sine în pierzare, chiar şi fără intervenţia diavolului, spune Sfântul Ioan Gură de Aur în Omilii la Postul Mare.

Ispitirea este absolut necesară, căci fără ea nu se poate intra în împărăţia cerurilor 

Prin urmare, nu ispitele ar trebui să ne neliniştească, ci lipsa lor. Ispitele nu trebuie să ne tulbure sufletul, fiindcă ele, în sine, nu sunt considerate păcate. 

Dacă ispita ar fi un păcat, Mântuitorul nu S-ar fi lăsat ispitit. Din faptul că Însuşi Domnul Hristos a fost ispitit, conchidem că nici un om nu poate fi scutit de ispite.

Dumnezeu vrea ca omul să fie conştient că El lucrează în inima sa, de aceea îngăduie duhului rău să-l ispitească şi să-l chinuie, ca să poată aprecia şi preţui mângâierea dulce a Sfântului Duh. Precum este focul pentru aur, aşa sunt ispitele pentru om. Ele întăresc, călesc, dau mai multă credinţă, smeresc şi îndeamnă la rugăciune şi sfătuire.

Dumnezeu îngăduie să fim ispitiţi, ca să nu mai greşim, să nu ne înălţăm cu gândul, ci să ne cunoaştem neputinţa.

Am greşi dacă am crede că toate ispitele care ne asaltează prin simţuri sunt manevrele diavolului. Dezechilibrul creat prin păcatul originar la nivelul trupului, a ochilor şi trufia vieţii, despre care vorbeşte Sfântul Ioan Evanghelistul, dezechilibru completat şi întreţinut de obişnuinţele rele care slăbesc şi mai mult voinţa, este suficient spre a explica un mare număr de ispite şi căderi în păcat. Sfântul Iacob, în epistola sa, ne spune: „Fiecare se ispiteşte de a sa poftă, fiind atras şi amăgit, iar pofta, zămislindu-se, naşte păcatul, şi păcatul, săvârşindu-se, naşte moartea“ (I, 4).

Totuşi Satana are o influenţă asupra sufletului nostru, însă nu e uşor de identificat care ispite vin direct de la diavol. Putem totuşi susţine cu certitudine că, atunci când o ispită apare brusc, violent, şi persistă vreme îndelungată, diavolul are o contribuţie importantă. Trebuie să subliniem însă că aceste influenţe ale demonilor nu suprimă libertatea de decizie a sufletului, căci voinţa rămâne, tot timpul, liberă să le accepte sau să le respingă, oricât de puternică ar fi complicitatea Satanei în trezirea şi alimentarea lor. 

De altfel, această influenţă este îngrădită, limitată de Dumnezeu, care nu-i permite diavolului să ne ispitească peste puterile noastre, şi Care ne dă şi harul ca să-l biruim.

În mare parte însă, spun Părinţii, relele cugetări vin de la diavol, al cărui scop este să-l ducă pe om în păcat fie cu gândul, fie cu lucrul. Deci, Sfinţii Părinţi îl fac vinovat mai ales pe om pentru păcatul săvârşit. 

Cu toate acestea, nu-l absolvă pe diavol pentru faptul că ispiteşte şi îndeamnă la rău. 

Referitor la acestea, Sfântul Ioan Gură de Aur, a cărui operă a fost de nenumărate ori sursă de inspiraţie pentru Părinţii filocalici, precizează: „Noi admitem că Satana ne ademeneşte la foarte multe păcate; însă la cele mai multe noi înşine ne dedăm, prin trândăvia şi lenevirea noastră. Nicăieri nu zice Sfânta Scriptură că, la fratricidul lui Cain, Satana ar fi fost în joc. 

Dar să presupunem că Satana a şoptit lui Cain gândul cel rău, totuşi vinovăţia păcatului rămâne asupra aceluia care a primit şoptirea, a urmat ei şi i-a dat cel dintâi prilej de a se apropia de sufletul său… 

Însă zicând eu acestea, nu voiesc să eliberez pe Satana de ocară, că el pândeşte pe fiii omeneşti, ci voiesc să zic numai că, dacă noi n-am păcătui cu propria noastră voinţă, nimeni n-ar putea să ne arunce în pierzare. 

Iar cel ce se lasă amăgit aşa de lesne ca Eva sau precum Cain, acela de dinainte trebuie să fi fost uşuratic la minte şi nu cu destulă pază asupra sa, căci Satana n-ar fi avut atâta putere dacă sufletul ar fi fost privighetor şi cu îngrijire de mântuirea sa“ (Omilii la Postul Mare).

Ispitele prin plăcere şi ispitele prin durere

Referindu-se la numărul şi felul ispitelor, şi scriitorul filocalic Evagrie Ponticul ne spune că dracii nu lasă nimic necercetat din cele ale noastre: nici şederea, nici culcarea, nici starea în picioare, nici cuvântul, nici mersul, nici privirea (Capete despre deosebirea patimilor şi a gândurilor). Orice gest al nostru este iscodit şi cercetat, în vederea despărţirii noastre de Dumnezeu.

Sfântul Maxim Mărturisitorul ne învaţă că felul ispitelor e îndoit: unul e prin plăcere, altul prin durere. Primul e ales de bunăvoie, al doilea fără voie. Cel dintâi e născătorul păcatului şi trebuie să ne ferim de el, cum ne învaţă şi Mântuitorul, când zice: „şi nu ne duce pe noi în ispită“, care ar putea însemna şi „fă ca să nu fim ispitiţi peste puterile noastre“. 

Ispita prin plăcere e pedeapsa păcatului, chinuind prin dureri şi necazuri dispoziţia iubitoare de păcat. Amândouă aceste ispite, şi cea cu voie şi cea fără voie, le unelteşte diavolul: pe cea dintâi aţâţând sufletul prin plăcerile trupului, iar pe cea de a doua o doreşte diavolul, voind să strice firea prin durere, silind sufletul doborât de dureri să pună în mişcare gândurile de ocară împotriva Făcătorului.
Dar noi, spune acelaşi Maxim Mărturisitorul, trebuie să ne rugăm de bunăvoie să nu ne vină ispita, ca să nu ne despărţim de dragostea lui Dumnezeu, şi pe ispita fără de voie să o răbdăm bărbăteşte, ca să arătăm că punem mai presus de toate pe Făcătorul nostru (Tâlcuire la Tatăl nostru, în Filocalia, vol. II).

Sfinţii Varsanufie şi Ioan care, după cum se ştie, s-au închis într-o încăpere şi nu comunicau cu ceilalţi din afară decât numai prin scrisori, arată că sunt ispite de la noi, de care trebuie să ne ferim şi sunt ispite cu îngăduinţa lui Dumnezeu, care sunt spre folosul sufletului. Sfântul Maxim menţionează, la rândul lui, că ispitele sunt de mai multe feluri: dinainte, dinapoi, de la stânga, şi de la dreapta. Dinainte, când ne tentează dracii prin înfăţişările materiei, dinapoi, când ne stârnesc amintirea păcatului prin gândurile ce le-am avut mai demult; de la stânga, când tulbură sufletul prin patimile trupeşti şi neînfrânate; şi de la dreapta, când năvălesc asupra sufletului prin mândrie şi slavă deşartă (Întrebări, nedumeriri şi răspunsuri, răspunsul 21, în Filocalia, vol. II).

Uneori, diavolii vor să-i facă pe oameni să creadă că ispitele nu există şi că nu mai pot fi actuale. Pe cei care trăiesc solitari, dedicându-se ascezei, îi ispitesc demonii prin ei înşişi. Iar când se află în comuniune cu semenii, diavolul îi ispiteşte prin semeni, aceştia adeseori făcându-se unelte ale lui. Diavolul mai este ajutat şi de afectele şi simţurile noaste, dacă ele nu sunt înduhovnicite. După cum observăm, dracii ne atacă atât în mod direct, cât şi folosindu-se de unii oameni şi de lumea aceasta cu lucrurile ei, căutând astfel să ne sustragă de la pregătirea noastră pentru viaţa veşnică.

Cuviosul Isaia Pustnicul nu ezită nici el să vorbească despre ispitele din partea dracilor, arătând că ei pregătesc arcuri şi săgeţi, rănind inima omului. Un demon săgetează ochiul aţâţându-l spre pofte, altul săgetează auzul spre a asculta cu plăcere cele ce nu trebuie; altul, limba aceluia spre vorbirea împotriva altora şi spre ascuţirea mâniei; altul mişcă pântecele spre lăcomie; altul mişcă mâinile spre moleşeală; altul îndeamnă picioarele spre a alerga la păcat; altul aţâţă trupul spre desfrânare, adulter şi lene; altul îl atrage spre ceartă şi pizmă şi ciudă; altul îl împinge spre ură şi spre ascuţirea răului; altul îl sfătuieşte spre mese bogate şi griji lumeşti (Isaia Pustnicul, 29cuvinte, în Filocalia, vol. XII).

Avem, de asemenea, o altă descriere a ispitelor diavoleşti la Sfântul Ioan Scărarul, care arată că, în toate lucrările noastre, dracii ne sapă trei gropi. Întâi luptă ca să ne împiedice să nu facem binele. Dacă nu ne-au înfrânt acum, luptă mai departe împiedicându-ne ca să nu săvârşim binele pentru Dumnezeu.
Dacă nu ating ei nici această ţintă, ne fericesc că vieţuim în toate după Dumnezeu. Sfântul Ioan ne oferă şi soluţii la acestea. Celei dintâi îi opune sârguinţa şi gândul la moarte, celei de-a doua, - supunerea şi ocara, iar celei de-a treia îi opune defăimarea neîncetată de sine (Ioan Scărarul, Scara în Filocalia, vol. IX).

De multe ori, diavolul, ne spune Petru Damaschinul, are obiceiul să atace sufletul cu ceea ce se potriveşte stării „victimei“, fie cu bucurie şi cu părere bună despre sine, fie cu întristare şi deznădejde, fie cu oboseală covârşitoare, fie cu incapacitate de a lucra ceva, fie cu lucruri şi cugetări nepotrivite şi fără de folos, fie cu deprimare şi ură nesocotită faţă de toate cele ce sunt (Învăţături duhovniceşti, în Filocalia, vol. V).

Părinţii duhovniceşti îndeamnă să nu ne încredem niciodată în odihnă, atâta vreme cât ne aflăm în această lume. Nici să ne încredem în noi înşine atunci când observăm că ne-am liniştit pentru o vreme de războiul patimilor, pentru că vrăjmaşii sufletului se ascund o vreme cu viclenie, până când îl văd pe om că îi crede că au încetat războiul şi slăbeşte supravegherea interioară. Atunci, spune avva Amona, „deodată năvălesc asupra ticălosului suflet, îl înhaţă ca pe o vrăbiuţă şi, după ce pun stăpânire pe el, îl înjosesc fără milă cu orice fel de păcat. Îl înjosesc cu păcate mai rele ca cele ce le-a făcut mai înainte şi pentru care a cerut iertare“ (Cuvinte filocalice).

OMUL RAU ESTE UNEALTA DIAVOLULUI

 Dacă „iubirea este împlinirea legii lui Dumnezeu” (Romani 13, 10), cel care ţine minte răul faţă de fratele său şi urzeşte planuri viclene împotriva lui şi-l blestemă şi se bucură pentru orice cădere a lui, oare nu încalcă poruncile lui Dumnezeu şi nu este vrednic de iadul veşnic?

Dacă „iubirea nu face rău aproapelui” (Romani 13, 10), cel care-l invidiază pe fratele şi se întristează pentru înaintarea lui duhovnicească şi se străduieşte cu ironii să-i întineze demnitatea, sau să-l atragă spre un obicei rău, acest om nu se înstrăinează oare pe sine de iubire, şi nu se face vinovat de osânda veşnică?

Hristos nu vrea să ai împotriva vreunui om ură, sau tristeţe, sau mânie, sau ţinere de minte a răului, în orice chip, şi pentru orice lucru trecător. Şi aceasta o propovăduiesc pretutindeni cele patru Evanghelii. (Sfântul Maxim Mărturisitorul)

(Glasul Sfinţilor Părinţi, traducere de Părintele Victor Mihalache, Editura Egumeniţa, 2008, pp. 294-295)


  

  Ispitele semănate de draci îndeamnă la păcate care la început par dulci, dar pe urmă lasă o amărăciune care devine de nesuportat prin dezvoltarea lor în patimi. Omul are o dulceaţă în sine şi o răspândeşte în afară.

Dimpotrivă, în omul pătimaş se aşează o drojdie de amărăciune, care, prin faţa lui întunecată, se răspândeşte şi în afară.

Omul bun îi îndulceşte pe toţi pe măsura bunătăţii lui. De aceea sfinţii comunică o dulceaţă sufletească. 

Omul rău îi amărăşte şi îi agită pe toţi.

 Atât bunătatea, cât şi răutatea au o forţă iradiantă. De aici se vede că, atunci când cineva devine rău, fără să fi suferit vreo influenţă văzută pe măsura răutăţii lui, trebuie să fi primit această influenţă de la fiinţe rele nevăzute.

(Părintele Dumitru Stăniloae, nota 698 la Varsanufie şi Ioan, Scrisori duhovniceşti, în Filocalia XI, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009, p. 402)

Neoameni ( sau narcisisti)

Domnul probabil a ingaduit sa aflu ca printre noi traiesc si creaturi fara suflet. La propriu, fara suflet, si se numesc narcisisti. Nu au mila, compasiune, dragoste, mila si iubire. Da, nu au capacitatea de a iubi si a simti acest lucru. Sunt dominati doar de sentimente demonice : ura, invidie, dusmanie, rautate, etc. Nu au capacitatea de autoreflexie ( de a intelege ca fac rau  altor oameni) si nici ca le pasa acest lucru. 

Principiul lor de viata este unul clar : cucereste si distruge , manipuleaza si domina, supune si ucide. 

Unii teologi si psihologi de talie internationala vorbesc la propriu ca acesti ,, neoameni,, sunt posedati de un duh rau extrem de puternic _ Jasebel. Un demon ce are capacitatea de a te ,, vraji, controla vointa pentru a te supune si a te distruge.

Deci, dragii mei, sunt multi nebuni posedati, psihopati care ne doresc raul. 

Plecati din aceste relatii distructive, orice ar fi. Intelegeti ca ei nu se vor schimba niciodata, mai degraba va veti imbolnavi voi foarte rau.

Gandurile obsesive din mintea voastra sunt ,, charligele demonice,, cu care v-au agatat la nivel de suflet. 

Va indrum cat mai repede sa plecati din viata acestor neoamni, spovediti-va cat mai repede la un parinte, si cititi  rugaciuni de dezlegare de farmece si vraji. Da, aveti de a face cu  un fel de ,, vraja,, sataniceasca. Cititi acatiste de izgonire a demonilor. Uitati de asemenea creaturi.

Va indemn sa va rugati doar pentru luminarea mintii lor, nu si pentru pacatele lor, caci puterea demonica a lor este extrem de mare si va puteti pune viata in pericol. Nu este o gluma, cu asa ceva nu se poate glumi.

Domnul sa va apere si sa va ajute.