Sfântul Siluan Athonitul ,, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei ,,

Rugăciunea Sfântului Siluan Athonitul pentru lume


Doamne, îndreptează-ne, precum o mamă duioasă își îndreptează copiii săi mici.

Dă fiecărui suflet să cunoască bucuria mântuirii Tale și puterea ajutorului Tău.

Dă ușurare sufletelor chinuite ale poporului Tău și pe noi, pe toți, ne învață prin Duhul Sfânt, să Te cunoaștem pe Tine.

Se chinuiește sufletul omenesc pe pământ, Doamne, și nu poate să se întărească cu mintea întru Tine, pentru că nu Te cunoaște pe Tine, nici bunătatea Ta.

Mintea noastră este întunecată de grijile lumești și nu putem pricepe bunătatea dragostei Tale. Tu ne luminează.

Milostivirii Tale toate îi sunt cu putință.

Tu ai spus în Sfânta Evanghelie, că morții vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu și vor învia. 

Așa fă acum: ca sufletele noastre moarte să audă glasul Tău și să învie, întru bucurie.

   

„Omul duhovnicesc zboară ca vulturul spre înălţimi, simte cu sufletul pe Dumnezeu şi vede lumea întreagă, chiar dacă s-ar ruga în timpul nopţii…”

„Dacă vorbeşti sau scrii despre Dumnezeu, roagă-te şi cere de la Domnul să te ajute şi să-ţi lumineze înţelegerea, şi Domnul te va ajuta şi povăţui.”

„Când cel căruia nu i s-a dat să înveţe pe alţii învaţă totuşi, el întristează pe marele Dumnezeu.”

„Sunt oameni, şi chiar oameni mari, care atunci când se iveşte o nedumeriere, nu se întorc spre Domnul; or atunci trebuie să spună deschis: „Doamne, sunt un om păcătos şi nu înţeleg ce trebuie să fac, dar Tu, Milostive, luminează-mi înţelegerea cum şi ce trebuie să fac!”“

„Cunoaşte că atunci când o nenorocoire loveşte un norod şi sufletul tău plânge penru el înaintea lui Dumnezeu, Dumnezeu se va milostivi de el. Pentru aceasta, Duhul Sfânt se atinge de suflet şi îi dă rugăciune pentru oameni, ca ei să fie miluiţi.”

„Celui ce iubeşte pe cei întristaţi, Domnul îi dă o rugăciune fierbinte pentru oameni.”

„Rugăciunea celor mândri nu e plăcută Domnului, dar atunci când se întristează sufletul unui om smerit, Domnul îl ascultă negreşit.”

„Domnul face minuni şi pentru cel păcătos, de îndată ce sufletul lui se smereşte, fiindcă atunci când omul învaţă smerenia, Domnul ascultă rugăciunile lui.”

„Ca să ţii rugăciunea, trebuie să iubeşti pe oamenii care te ocărăsc şi să te rogi pentru ei, până ce sufletul tău se va fi împăcat cu ei, şi atunci Domnul îţi va da rugăciune neîncetată, pentru că El dă rugăciunea celui ce se roagă pentru vrăjmaşi.”

„Cu cât mai mult te vei smeri; cu atât mai multe daruri vei dobândi de la Dumnezeu.”

„Ca să rămâi în Dumnezeu, mulţumeşte-te cu ce ai, chiar dacă n-ai avea nimic.”

„Dacă te lupţi cu tărie cu păcatul, Domnul te iubeşte. Dacă iubeşti pe vrăjmaşi, eşti şi mai mult iubit de Dumnezeu. Iar dacă-ţi pui sufletul pentru oameni, eşti mult iubit Domnului, Care şi-a pus El Însuşi sufletul pentru noi.”

„Dacă ai căzut în înşelăciune (ispită, păcat, tulburare), fugi degrabă la părintele tău duhovnicesc şi povesteşte-i totul, pentru ca să te acopere cu epitrahilul său. Crede că ai fost îndreptat, şi demonul primit de tine pentru greşeala ta s-a dus de la tine.”

„Dacă omul se mânie, demonul intră în el; dar dacă se smereşte, demonul îl lasă.”

„Dacă am fi fost smeriţi, Domnul ne-ar fi dat să vedem raiul în fiecare zi.”

„Cine mulţumeşte lui Dumnezeu pentru întristările sale va avea mai puţine, fiindcă şi-a predat sufletul voii lui Dumnezeu şi Duhul lui Dumnezeu veseleşte sufletul care-şi pune nădejdea în Dumnezeu.”

Extrase din cartea „Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei”, editura Deisis

sursa http://ortodox.md/sfantul-siluan-athonitul-cugetari-duhovnicesti/

Parintele Calistrat -- DESPRE POCAINTA

  Gandeste-te la durerea sufletului cea neincetata, la lacrimile sufletesti fara sfarsit. Muta-ti apoi gandul la ziua invierii si la infatisarea inaintea lui Dumnezeu".

Moartea de o va avea omul in minte, spune Sfantul Antonie, nemurire este, insa, spune el, nu de moarte trebuie sa ne temem, nu de ea trebuie sa ne ingrijim, ci de pierderea sufletului, care echivaleaza cu moartea vesnica.

Fricii naturale, angoasei fata de lume si fata de capcanele ei ademenitoare, ii ia locul frica sau mai degraba preocuparea de cele duhovnicesti. Cea mai recomandata metoda a asceticii filocalice de paza fata de pacat este rugaciunea neincetata, unita cu aceasta cugetare la moarte si la cele ce ii vor urma: scaunul infricosat si cutremurator al judecatii, lacrimile sufletesti fara sfarsit, spaima si framantarile. Aceasta este aducerea aminte de moarte, moartea de fiecare zi, suspinul de fiecare ceas, la care indeamna Sfantul Ioan Scararul.

Criteriul clasic de mare discernamant duhovnicesc este cel mentionat de Evagrie: sa ne purtam in viata de zi cu zi ca si cum am muri si ar trebui sa dam socoteala a doua zi, iar fata de trup sa ne ingrijim, ca si cum ar trebui sa traim multi ani.

Aceasta constiinta a pacatoseniei noastre, izvor al caintei permanente, este o dovada de autocunoastere, de reala cunoastere a noastra. Aceasta cunoastere ne ajuta sa ne pazim constiinta – acel dar dumnezeiesc de care vorbesc Parintii filocalici - curata, fata de Dumnezeu, de parintele nostru duhovnicesc, fata de oameni si lucruri. Constiinta este "oglinda" a vietuirii noastre. Curatia sau intinarea ei sta in puterile noastre. Omul o poate pastra curata si luminata, privind in ea voia si glasul lui Dumnezeu, sau o poate calca, dispretui, intuneca, devenindu-i potrivnic, iar la judecata avandu-o drept osanditor.


Ne pazim constiinta fata de Dumnezeu cand ii respectam si implinim poruncile sale; fata de duhovnic, spovedindu-ne cu sinceritate si infaptuindu-ne canonul dat; fata de semeni, nefacand nimic din ceea ce stim ca necajeste sau raneste pe aproapele, fie cu lucrul, fie cu cuvantul, fie cu infatisarea, fie cu privirea. Iar fata de lucruri, nefolosindu-l rau, nestricandu-l, ci descoperindu-I adevarata sa ratiune, cea dumnezeieasca, in legatura cu Ratiunea suprema - Hristos.

Autocunoasterea sau cunoasterea de sine este una din cele mai adanci cunoasteri pe care o poate dobandi omul. Intr-o prima faza, aceasta cunoastere de sine are sensul cunoasterii starii noastre de pacatosenie, de nedeplinatate duhovniceasca. Ea se identifica, pe aceasta treapta cu constientizarea propriei noastre pacatosenii. Pe o treapta superioara, aceasta cunoastere obiectiva dobandeste un sens moral mai accentuat, constand in dorinta de a ne elibera de patimi si de a dobandi virtutile, pentru a ajunge la adevarata cunoastere si traire a lui Dumnezeu.

A te cunoaste pe tine inseamna, pe treptele cele mai inalte ale vietii duhovnicesti, a fi constienti de adancul pe care il reprezinta fiinta umana, a descoperi Imparatia lui Dumnezeu din launtrul nostru, din adancul nostru cel de taina, cum prefera acesti scriitori spirituali sa numeasca inima noastra. Insa, a depista, sesiza si experia prezenta harismatica a lui Dumnezeu, salasluit, cum spune Sfantul Marcu Ascetul, in adancul sufletului nostru, inca de la Botez, inseamna a experia infinitatea de sensuri si intelesuri, abisul de bunatati dumnezeiesti din sufletul nostru pe care pacatul nu le poate decat acoperi, a actualiza toate aceste potente.

De aceea, celui ce se cunoaste pe sine cu adevarat, i se da cunostinta tuturor. Asa se intampla cu sfintii, care, datorita vietii lor imbunatatite dobandesc o cunoastere largita, extinsa, expresie a cunoasterii si inspiratiei pe care le aduce Duhul Sfant. Sfintii isi cunosc deplin piscurile si adancurile sufletului, ii cunosc si pe ceilalti ca pe ei si au o anumita cunoastere a celor viitoare.

Cunoasterea de sine a celui duhovnicesc nu este o cunoastere exterioara, unilaterala, limitata, ci una interioara, in bogatia de sensuri pe care o are viata omeneasca. Este o cunoastere experimentala, prin participarea si unirea cu realitatea cunoscuta, care, pe treptele cele mai inalte este Insusi Dumnezeu, izvorul oricarei cunoasteri si autocunoasteri. Cunoasterea de sine este, la cei duhovnicesti, luminata de Dumnezeu, caci nu putem cunoaste bine, autentic si nu ne putem cunoaste cu adevarat decat in Dumnezeu si prin Dumnezeu. Doar harul dumnezeiesc poate potenta firea umana pana la sesizarea cat mai exacta, interioara, a realitatilor vietii sufletesti.

Cunoasterea de sine este totdeauna un act de pocainta, caci, pe masura ce inaintam in aceasta cunoastere, pe langa plusurile duhovnicesti, ne dam seama permanent si de minusurile sau de scaderile noastre, nu atat intelectuale, rationale, cat mai ales morale, duhovnicesti. Adevarata cunoastere de sine incepe prin pocainta si nu se termina niciodata, cufundandu-se tot mai mult in adancul, in oceanul sau abisul smereniei.

A te cunoaste pe tine inseamna a accepta sa te smeresti, dupa cum in smerenie omul are adevarata cunoastere de sine, caci aceasta da un plus de cunoastere. Pe treptele cele mai inalte, cunoasterea de sine inseamna a simti deplin conditia de creatura, fata de Creatorul iubitor.

Si, spune Sfantul Petru Damaschinul, celui ce se cunoaste pe sine asa cum este, i se da sau i se descopera cunostinta tuturor.

Spiritualitatea filocalica vorbeste despre parinti duhovnicesti vazatori cu duhul, care au darul stravederii sau inainte vederii, al cardiognoziei, al sfatului, al proorociei sau profetiei. Toate acestea sunt efectele pazei mintii sau trezviei, la care se adauga darul Sfantului Duh.

La aceasta cunoastere de noi insine, dovada a discernamantului duhovnicesc, ne indeamna si Ava Dorotei, ucenic al Sfantului Ioan Scararul, spunandu-ne ca "suntem datori sa ne cercetam nu numai in fiecare zi, ci si in fiecare an si luna si saptamana si sa zicem: "In prima saptamana, eram impovarat cu aceasta patima. Oare cum sunt acum?" De asemenea, sa se cerceteze toti in fiecare zi pe ei insisi, intrebandu-se: "Oare am inaintat putin sau ne aflam in aceleasi, sau am cazut si mai rau?".

Avem datoria sa ne cercetam zilnic, pentru modul in care ne-am petrecut ziua si noaptea, daca am avut sau nu ravna la rugaciune, la priveghere, la citirile dumnezeiesti si totodata sa ne sarguim sa ne pocaim si sa ne indreptam pe noi insine, avand convingerea ca pocainta permanenta duce la micsorarea rautatilor, adica a patimilor.

Tot in legatura cu aceasta pocainta permanenta, Sfantul Marcu Ascetul ne invata ca trebuie sa ne caim nu numai pentru pacatele deja savarsite, ci si pentru binele infaptuit, pentru ca am fi putut sa-l gandim si sa-l fi savarsit inainte. Parintii ne dau temeiuri sa ne pocaim deci pentru fiecare fapta buna sau rea, pentru cantitatea lor de nedesavarsire. Pocainta permanenta trebuie sa urmeze tuturor faptelor, gesturilor, cuvintelor si gandurilor noastre pacatoase, pentru neputinta noastra de a le curati si spiritualiza, dar totodata trebuie sa insoteasca fiecare fapta, cuvant sau gand bun, virtuos, pe care-l avem cu privire la acestea, trebuie sa ne pocaim pentru ezitarea noastra de a le fi savarsit pana atunci sau actualiza, precum si pentru doza de imperfectiune, pentru amprenta de nedeplinatate a lor.

Regula Parintilor filocalici este ca pocainta trebuie sa preceada, sa insoteasca si sa urmeze fiecare actiune, lucrare, cuvant sau gand al omului duhovniceasc, pentru nedesavarsirea lor.

In mod deosebit, darul pocaintei este legat de smerita cugetare si de darul lacrimilor. Darul lacrimilor – donum lacrimarum - arata gradul sau nivelul pocaintei noastre. Sfantul Simion Noul Teolog spune: "sa nu zica cineva ca este imposibil a plange zilnic, caci cine vorbeste astfel afirma ca este imposibil sa te pocaiesti in fiecare zi si rastoarna intreaga Sfanta Scriptura, ca sa nu zic chiar porunca lui Dumnezeu".

Lacrimile duhovnicesti se dobandesc pe masura curatirii si spiritualizarii firii noastre si sunt un semn al prezentei si lucrarii dumnezeiesti in inima noastra. Aceste lacrimi, ca de altfel si pocainta si plansul duhovnicesc din care izvorasc, au doua directii: o privire spre un trecut pacatos, patimas, si o intoarcere catre un viitor plin de nadejdea iertarii si dobandirii mangaierii si fericirii vesnice. La inceput, ele sunt amare, de tristete, de regret pentru caderea firii noastre umane in starea antiharica a pacatului. Pe masura dobandirii iertarii, ele devin tot mai dulci, devin lacrimi de recunostinta fata de Dumnezeu si de bucurie duhovniceasca. Cele dintai sunt "lacrimi care ard", cele care le urmeaza sunt "lacrimi care ingrasa". Astfel, lacrimile de pocainta, curatitoare, devin, pe treptele superioare ale rugaciunii, lacrimi de bucurie, de coplesire, de smerenie in fata maretiei si bunatatii divine.

Lacrimile ascetice, curatitoare, purificatoare, lacrimi de pocainta, pe masura inaintarii in lucrarea virtutilor, se spiritualizeaza tot mai mult, devenind lacrimi mistice, contemplative, harismatice, lacrimi ce exprima bucuria desavarsita a unirii cu Dumnezeu. In general, trecerea de la cele dintai lacrimi la cele de al doilea fel, este considerat a fi semnul trecerii de la starea trupeasca la cea duhovniceasca.

Pe treptele cel mai inalte ale pocaintei, locul cuvintelor, care pastreaza totusi ceva exterior, este luat de lacrimi, ca expresie a participarii depline, integrale a fiintei noastre la viata duhovniceasca. Cand orice cuvant tace, despre pocainta si dragostea noastra de Dumnezeu vorbesc lacrimile.

Plansul si lacrimile duhovnicesti, rod al curatirii finite noastre si totodata al prezentei tot mai accentuate a harului in sufletul nostru, redau naturii omenesti transparenta ei, din starea naturala, anterioara amestecarii sale cu pacatul, ajutandu-l pe crestin sa cunoasca mai bine si sa zareasca mai clar tinta vietii sale - sfintenia.

Chiar si din aceste scurte consideratii privind valoarea pocaintei in viata duhovniceasca, ne putem da seama ca ea are un rol central si reprezinta o lovitura data pacatului si patimii, in increngatura lor, in rodirile lor perverse si pacatoae, dar in acelasi timp la radacina lor. Pocainta loveste in temeliile, in esenta, in cauzele pacatelor. Ea distruge nu numai manifestarile lor, ci le subrezeste temelia, loveste in gandul prim sau intentia pacatoasa. Ea nu este doar o piedica pusa in calea pacatului, un frau al firii, ci are un rol pozitiv, constand in darul ei de a reintoarce aceste puteri ale firii, care lucrau orbeste pacatul, spre spiritualizarea lor, spre bine si adevar, spre Dumnezeu si semeni.

Cainta este incercarea ascetica, profunda, curatitoare, purificatoare, de ridicare deasupra valurilor marii pacatului si patimilor, pe marea linistita a virtutilor si catre orizontul, catre vazduhul infinit al desavarsirii. Este iesirea si inaintarea din oceanul tenebros al egoismului, al multumirii de sine si al complacerii in aceasta situatie de decadere a noastra, catre vazduhul senin al iubirii si respectului deplin.

Pocainta este o forta morala de prima valoare, sursa oricarui progres spiritual al crestinului. Legata de constiinta pacatoseniei noastre, iar pe treptele ei cele mai inalte izvorand lacrimi duhovnicesti, pocainta permanenta este calea si sursa oricarui progres duhovnicesc. Pocainta este cea care - dupa cum marturiseste Sfantul Ioan Scaraul - invie, plansul cel care bate la usa cerului, iar cuvioasa smerenie, cea care il deschide, de calitatea ei depinzand succesul sau incununarea oricarui effort duhovnicesc al nostru.

Sfantul Ioan Scararul ne avertizeaza ca: "Nu vom fi invinuiti, o prieteni, la iesirea sufletului, ca nu am savarsit minuni, nici n-am teologhisit, nici ca n-am fost vazatori, dar vom da negresit socoteala lui Dumnezeu ca n-am plans", adica pentru faptul ca nu ne-am pocait.

Ori de cate ori gresim, sa ne pocaim, daca vrem sa avem constiinta aparator si sa nu ne acuze si sa ne smereasca insele faptele noastre. Iar daca vrem sa nu avem pentru ce sa ne pocaim - desi Parintii ii deplang pe acesti "desavarsiti" - sa nu gresim.

Pr. Ioan C. Tesu
sursa http://www.crestinortodox.ro

Parintele Arsenie Papacioc - Sfaturi duhovnicesti

Parintele Arsenie Papacioc

SFATURI DUHOVNICESTI


- Părinte Arsenie, mă bucur tare mult că ati venit la noi, la Sihăstria!

- E mai usor la deal decât la vale! Asta este deviza!

- Am vrut să mai venim si noi pe la Sfintia Voastra, dar n-am reusit.

- Părinte Ioanichie, eu v-am văzut pe la televizor si v-am ascultat cu plăcere, si am citit tot ce mi-a căzut prin mână. Au apărut si pe acolo pe la noi niste cărti, si am văzut cât sunteti de ocupat, de prins si de necesar; dar sunt convins că aveti si alte cărti. Îmi place că în ele se atacă problema care trebuie, pe neocolite. Sunt bune pentru că respectivii autori au un nume: „A vorbit Părintele Cleopa!" Nu poti să fii nepăsător. A vorbit cutare duhovnic. Si au ocazia să verifice problema aceasta, amănuntul Sfintelor Taine, amănuntul spovedaniei, a nuntii, toate astea sunt foarte necesare. Sunt foarte bune! Au un limbaj frumos, sunt de mare admiratie. În diferite cărti grele, scrise de autori din acestia mari, se tratează anumite subiecte, dar la nivel foarte ridicat.

- Eu n-am scris lucruri înalte, dar categorice, să stie omul ce are de făcut.

- Părinte dragă, stiti ce-am spus de multe ori: „Domnule, să fim normali în felul cum punem problema, să fim cinstiti!" Bineînteles, si buni cunoscători, că ati atins niste probleme: despre budism, despre reîncarnare.

- Pentru că sunt la modă. Vedeti că ne afectează. Au îmbolnăvit atâta tineret. Zeci de mii de tineri si intelectuali care practică Yoga, de 5-6 ani. Unii ajung la psihiatrie!

- Yoga este o erezie. Vă rog să mă credeti că, indiferent care ar fi primejdia, nu mă tem de ei. Ereticii ăstia sunt ca niste lupi care curătă pădurea de stricăciuni.

- Pe cei care sunt îndoielnici, îi lovesc; care sunt tari, rezistă. Numai că mi-i milă de tinerii ăstia, că sunt naivi, săracii. Sunt naivi si slabi în credintă. Îi duce cine vrea si unde vrea cu vorba, si-i amăgeste cu zăhărelul. Vorbesc de studenti.

- Vin la mine după ce-au căzut, bietii oameni, femei, tineri, studenti, când e prea târziu. Le spun si eu: „Poftim, fratilor, si altă dată să vă mai duceti unde nu vă puteti face cruce!" Ce au cu Maica Domnului? Si când te gândesti cât de aproape este de noi, cât este de smerită, Mama lui Hristos Dumnezeu!

- Si cât este de hulită de sectanti Maica Domnului! Că spune undeva, într-o profetie, că „La urmă li se va da sectelor gură mare hulitoare". Hulesc tot ce-i sacru, tot ce se numeste sfintenie. Vedeti că profanează? Sunt si plătiti. Suntem convinsi că ei iau niste bani de aici. Ăsta-i salariul lor.

- Sunt momente cu aspecte subrede, dar adevărul va birui.

- Acum prin femei se dă mare luptă în lume împotriva moralei crestine!

- Fie vorba între noi: femeile i-au doborât si pe împărati! Dar de neînvins e numai Adevărul! Uite, dacă vrem să ne punem problema cea mare cu adevărat, părintilor, vedeti cât de usoară este viata asta de mânăstire, de renuntare, dacă-ti pui problema sincer? N-am venit să schimbăm pur si simplu un fel de viată. Pentru că se spune că suntem în vârful Sfintei Scripturi. Căci zice Sfântul Vasile cel Mare: „Care este lucrul cel mai de vârf al Scripturii?" Si l-am găsit: Vrei să fii desăvârsit? Âsta este lucrul cel mai de vârf! Încolo e istoric, sunt sfătuiri, sunt „fericiri", sunt tactici, îndemnuri, legi. Dar, dacă vrei să fii desăvârsit, adică tu cu adevărat, acestea toate să le stăpânesti: Ia crucea si urmează-Mi Mie!

- Acesta-i vârful. Aveti dreptate. Adică să imităm pe Hristos!

- Cel dintâi trebuie să ne punem fiecare la punct cum trebuie. La cineva care a venit la mine să se plângă, i-am spus: „Ce te interesezi, măi frate, matale, de cutare si de cutare? Interesează-te întâi de tine!" Ne mărturisim Adevărul cu viata, nu numai cu cuvântul! Pentru că s-a făcut veacuri întregi greseala asta, în primul rând să se spună si să nu se sângereze. Cu viata dăm mărturie! Si mărturisim Adevărul, acolo unde suntem fiecare, cu o liniste si cu un zâmbet permanent, din care să se vadă că suntem niste oameni fericiti. Să slujim cu drag, pentru că Sfânta Liturghie, a noastră, a ortodocsilor, si în general slujbele - sigur, dirijate de preot -, care sunt peste măsură de împodobite, spun deja o serie întreagă de lucruri.

Dacă sunt întrebat de sectanti, eu le răspund asa: „Domnule, ai venit că vrei să te faci ortodox? Sau vrei să mă faci pe mine adventist? Numai dacă vrei să te faci ortodox stau de vorbă cu tine. Altfel, nu! Nu vă scoate nimeni din ale voastre! Dar să aveti cumintenia să considerati că nici pe noi nu ne poate scoate nimeni din ale noastre! Asa că... bună ziua!"

Zice si Sfântul Apostol Pavel: Cu ereticii nu mai stati de vorbă! Părinte, aici este problema că interpretează atât de eronat textul biblic... Si-au făcut Biblia lor!

Au fost întrebate niste maici odată, care erau cu cărti prin Constanta: „Unde scrie de Duminică în Biblie? Scrie cuvântul Duminică în Biblie? Unde scrie Duminică în Biblie?" Vezi, dacă-i spui: „Domnule, ziua întâi..."; nu, el vrea să vadă ziua de Duminică. Zic: „Da, domnule! La Apocalipsă 1,10, scrie asa: Fost-am în duh în zi de Dumimică. În bibliile lor zice: „Fost-am în duh în ziua Domnului". „Ziua Domnului" o interpretează cum vor ei. Dar în editiile noastre scrie: Fost-am în duh în zi de Duminică. Apocalipsa 1,10.

- Ai văzut? Deci în ziua învierii s-a scris Apocalipsa!

- Părinte, e ziua a opta. Dacă m-ajută Dumnezeu si îmi dati voie, am să vă spun despre cele opt ere, unde se vede că ziua Duminicii e ziua întâi si ziua a opta. Adică ziua întâi că începe săptămâna cu ziua întâi, si după a saptea urmează a opta, care înseamnă tocmai veacul viitor. Noi suntem în era a saptea acum, cu Mântuitorul, în era crestina. Si era a opta, este era vesnică. N-a înviat Iisus Hristos la Întâmplare Duminica! Nu s-au făcut toate aceste lucruri fără o mare rânduială divină!

- Foarte frumos. Mă bucur că tot asa ati rămas, cum vă stiu din tinerete, de prin 1951, când vă vedeam. Tot asa ati rămas: optimist, categoric si plin de bucurie. Mi-ati transmis si mie aceasta, că noi, moldovenii, suntem mai sentimentali. Eram la armată când mă jeluiam la sfintia voastră. Mereu îmi spuneati: „Nu fi trist, frate Ioane! Fă asa, să faci asa...!" Asa ati fost în viată: un om mai bărbătos, cu mult curaj în Hristos.

- Dar cum puteam să fiu, părinte? Cum putem să fim, când ne-a dăruit Dumnezeu atâtea lucruri! Părinte Ioanichie, fiecare are istoria lui. Si istoria lui îl foloseste, dacă se gândeste cinstit: De ce a fost momentul ăla? De ce m-a scăpat în momentul ăla? Sau cum am biruit, cu ajutorul lui Dumnezeu? Are fiecare istoria lui! Si sigur că si eu am istoria mea!

Parintele Arsenie Papacioc, SFATURI DUHOVNICESTI

sursa  http://www.sfaturiortodoxe.ro

CUVIOSUL PAISIE AGHIORITUL: Mucenicie şi smerenie

 

  

Cel care se va învrednici să fie chemat la muceni­cie trebuie să aibă multă smerenie şi să iubească mult pe Hristos. Dacă înaintează în mod egoist spre mucenicie, îl va părăsi harul.

– Părinte, de multe ori spunem că Dumnezeu va da putere în ceasurile grele.

– Dumnezeu va da putere unui om smerit, care are inimă curată, care are intenţie bună. Dacă Dumnezeu va vedea cu adevărat intenţie bună, smerenie, va da multă putere. Adică va depinde de intenţia omului ca să primească putere de la Dumnezeu.

– Părinte, ati spus că omul trebuie să aibă smerenie şi intenţie bună. Se poate să aibă mândrie şi intenţie bună?

– Atunci când spunem smerenie, înţelegem să aibă smerenie cel puţin în acest subiect al muceniciei. Se poate să aibă mândrie, dar atunci să se smerească şi să spună: “Dumnezeule, sunt mândru; acum însă dă-mi putină putere să mărturisesc pentru dragostea Ta şi să-mi ispăşesc păcatele mele”.

Aşadar, dacă are dispoziţie smerită şi merge la mucenicie cu pocăinţă, atunci Dumnezeu dă mult har. Adică să nu meargă cu dispoziţie mândră, cu gândul că va deveni mucenic şi că i se vor scrie după aceea sinaxarul şi slujba, şi-i vor face icoană cu aureolă.

Mi-a spus cineva: “Părinte, fă rugăciune să ajung până la al cincilea cer“. “Bine“, îi spun, “Sfântul Apostol Pavel a ajuns până la al treilea cer şi tu ceri să ajungi la al cincilea?“.
“Dar de ce”, îmi spune, “nu scrie să cerem «darurile cele mai bune»“?.
Auzi vorbă? Deci dacă merge cineva la mucenicie cu gândul că va avea slavă în rai, mai bine să nu se gândească să mucenicească.

Un creştin adevărat şi corect, dacă ar şti că şi în rai unde va merge va avea iarăşi parte de chinuri şi de mucenicii, tot va dori să meargă acolo. Nu trebuie să ne gândim că dacă suferim ceva aici pe pământ vom fi mai bine acolo în cer.
Să nu procedăm aşa, negustoreşte.
Noi îl vrem pe Hristos. Să existe mucenicie, să mărturisim în fiecare zi, să ne bată în fiecare zi şi de două şi de trei ori pe zi. Nu trebuie să ne preocupe aceasta. Singurul lucru ce trebuie să ne preocupe este să fim cu Hristos”.


Cuviosul Paisie Aghioritul, “Trezire duhovniceasca”, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2003

nota....

Si totusi trebuie sa avem descernamant, fata de cine facem ascultare si rabdam , caci in lumea de azi s-au inmultit numarul indracitilor ( narcisisti, psihopati, desfranati, drogati, atei, etc). Facem ascultare si rabdam doar oameni sanatosi mintal, psihic si cu credinta crestin-ortodoxa ( nu sectari, atei, cei ce promoveaza o unica credinta mondiala a Antihristului , etc)