Sfântului Grigorie de Nyssa și Sfântul Maxim Mărturisitorul ne învață că omul a fost creat după „Chipul” lui Dumnezeu, având ca scop „Asemănarea”.
Pierderea chipului omenesc înseamnă, de fapt, întunecarea acestui chip divin prin patimi.Chipul devine mască: Sfinții Părinți spun că, prin păcat, omul își pierde frumusețea originară și îmbracă „hainele de piele” ale animalității.
Când omul nu se mai oglindește în Hristos, trăsăturile sale devin rigide, întunecate de mândrie și mânie.
Bestializarea: Sfântul Ioan Gură de Aur avertizează că omul care trăiește doar pentru trup își pierde demnitatea umană, devenind „lup” pentru aproapele său sau „porc” prin îmbuibare. „Chipul omenesc” se pierde atunci când rațiunea (partea conducătoare a sufletului) este robită de instincte.
2. Viața fără Suflet: Moartea spirituală în trup viu
În limbaj patristic, a trăi „fără suflet” nu înseamnă dispariția metafizică a acestuia (sufletul fiind nemuritor), ci moartea sufletului prin despărțirea de harul Duhului Sfânt.
Sufletul ca un cadavru: Sfântul Grigorie Palamas afirmă că, așa cum moartea trupului este despărțirea sufletului de el, tot așa „moartea sufletului este despărțirea acestuia de Dumnezeu”. Un om poate fi viu biologic, dar un „mort viu” din punct de vedere spiritual.
Sclavia simțurilor: Trăirea fără suflet este starea de „nesimțire duhovnicească”. Sfinții Părinți descriu această stare ca pe o împietrire a inimii (sklerokardia), în care omul nu mai simte prezența lui Dumnezeu, nu mai are mustrări de conștiință și funcționează ca un automat ghidat de plăceri momentane.
3. Existența fără Iubire: Iadul pe pământ
Sfântul Isaac Sirul și Sfântul Siluan Athonitul definesc iadul ca fiind incapacitatea de a iubi.
A trăi fără iubire este semnul cel mai clar al înstrăinării de Dumnezeu, deoarece „Dumnezeu este Iubire”.Iubirea de sine (Filautia): Sfinții Părinți consideră că rădăcina tuturor relelor este filautia – iubirea pătimașă și egoistă de sine. Aceasta este opusul iubirii jertfelnice. Când filautia stăpânește lumea, oamenii devin atomi izolați, incapabili de comuniune.
Răcirea dragostei ca semn escatologic: Referindu-se la cuvintele Mântuitorului („Din pricina înmulțirii fărădelegii, iubirea multora se va răci”), Părinții pustiei explică faptul că păcatul acționează ca un îngheț asupra sufletului. Fără căldura Duhului Sfânt, relațiile interumane devin pur tehnice, juridice sau de exploatare.
Concluzie: Chemarea la Rezidire
Pentru Sfinții Părinți, această stare de „pierdere a chipului” nu este iremediabilă cât timp omul este în viață.
Soluția patristică pentru a nu ne pierde chipul, sufletul și iubirea este:
Pocăința : Schimbarea minții și întoarcerea privirii de la sine către Dumnezeu.
Paza minții: Refuzul de a lăsa gândurile străine (ideologiile degradante) să pătrundă în altarul inimii.
Euharistia: Reîntregirea sufletului prin unirea reală cu Hristos, singurul care poate restaura „Chipul” cel întinat.
Fără o ancorare în viața liturgică și în asceză, omul contemporan riscă să devină, așa cum avertizau cuvioșii zilelor noastre (precum Sfântul Paisie Aghioritul), un „număr” într-un sistem rece, pierzând bucuria de a fi o persoană creată pentru veșnicie
Paza minții: Refuzul de a lăsa gândurile străine (ideologiile degradante) să pătrundă în altarul inimii.
Euharistia: Reîntregirea sufletului prin unirea reală cu Hristos, singurul care poate restaura „Chipul” cel întinat.
Fără o ancorare în viața liturgică și în asceză, omul contemporan riscă să devină, așa cum avertizau cuvioșii zilelor noastre (precum Sfântul Paisie Aghioritul), un „număr” într-un sistem rece, pierzând bucuria de a fi o persoană creată pentru veșnicie
Scris de Livia Radu M
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu