Sfantul Siluan , Iubirea lui Dumnezeu

   Din clipa în care am cunoscut pe Domnul, sufletul meu e atras spre El şi nimic nu mă mai veseleşte pe pă­mânt. Singura mea veselie este Dumnezeu. El e fericirea mea, El e puterea mea, El e înţelepciunea mea, El e bogă­ţia mea.

***

Doamne, luminează-ne prin Duhul Tău Cel Sfânt ca toţi să înţelegem iubirea Ta.

[…] Slavă, Doamne, milostivirii Tale! Tu ai dat sufletului să cunoască cât de mult iubeşti zidirea Ta şi sufletul cu­noaşte pe Stăpânul şi Făcătorul său.
Domnul a dat sufletului omului o cunoaştere îndeajun-să a Lui, şi sufletul s-a îndrăgostit de Făcătorul lui şi se bucură foarte. „Milostiv este Domnul nostru”. Şi la acest cuvânt orice gând încetează.

Sufletul este copleşit de Stăpânul. El îi dă odihna şi, prin Dumnezeu (rămânând în El), sufletul uită pământul şi iubeşte numai pe Domnul şi nu-şi află odihna în nimic decât numai în Ziditorul lui, dar din când în când varsă lacrimi fierbinţi: „De ce am întristat pe Dumnezeul Cel atât de milostiv?”

***

Domnul a chemat sufletul păcătos la pocăinţă, şi el s-a întors la Domnul iar El l-a primit cu milostivire şi i S-a arătat lui.

Şi sufletul omului a cunoscut pe Dumnezeu, un Dumnezeu milostiv, mărinimos şi dulce, şi s-a îndrăgostit de El până la sfârşit, se avântă spre El nesăturat după mulţimea dogorii iubirii şi nu-L poate uita, pentru că această dogoa­re a iubirii pentru Domnul nu lasă sufletul să-L uite nici ziua, nici noaptea, nici măcar pentru o singură secundă.

Şi dacă harul se împuţinează în suflet, nu ştiu cu ce să asemăn atunci plânsul sufletului; o, cum cere iarăşi de la Domnul harul pe care l-a gustat.

***

E o minune pentru mine că Domnul nu m-a uitat pe mine, zidirea Lui cea căzută. Unii cad în deznădejde, so­cotind că Domnul nu le va ierta păcatele. Asemenea gân­duri vin de la vrăjmaşul. Domnul e atât de milostiv, că nu putem pricepe aceasta. Cel al cărui suflet s-a umplut de iu­birea lui Dumnezeu în Duhul Sfânt, acela ştie cum iubeşte Domnul pe om. Dar când sufletul pierde această iubire, atunci se întristează şi tânjeşte şi mintea lui nu vrea să se oprească, ci caută un asemenea Dumnezeu.

Sufletul meu cunoaşte mila Domnului faţă de omul pă­cătos şi scriu adevărul înaintea feţei lui Dumnezeu, că noi, toţi păcătoşii, ne vom mântui şi nici un suflet nu va pieri dacă se pocăieşte, pentru că nici un cuvânt nu poate des­crie cât de bun este după fire Domnul.

Intoarce-te, suflete, la Domnul şi spune: „Doamne, iartă-mă!” şi nu gândi că Domnul nu iartă: mila Lui nu poate să nu ierte, şi El iartă şi sfinţeşte degrabă. Aşa învaţă Du­hul Sfânt în Biserica noastră.

Domnul este iubire. „Gustaţi şi vedeţi că bun este Dom­nul”, zice Scriptura [Ps 33,9]. Sufletul meu a gustat această bunătate a Domnului, şi duhul meu se avântă spre Dumnezeu nesăturat ziua şi noaptea. Incep să scriu de­spre iubirea lui Dumnezeu şi nu mă pot sătura de aceasta, pentru că amintirea Dumnezeului Celui Atotputernic înro­beşte sufletul meu.

***

Din Duhul Sfânt iese iubirea şi fără această iubire nimeni nu poate gândi despre Dumnezeu aşa cum se cu­vine. Prin Duhul Sfânt este cunoscută iubirea lui Dumne­zeu pentru noi, pe care Domnul o revarsă peste robii Săi, ca ei să se roage pentru norod. Şi n-aş fi ştiut aceasta dacă nu m-ar fi învăţat harul. Să nu credeţi că aş fi într-un ma­re har sau că sunt în înşelare. Nu. Am cunoscut doar harul în desăvârşirea lui, dar trăiesc mai rău decât ultimul şi cel mai întunecat bărbat. Sunt schimonah, dar sunt nevrednic de această stare. Nu doresc decât să mă mântuiesc, nevoinţe nu am nici unele. Dar Domnul mi-a dat să gust harul Duhului Sfânt, Care a învăţat sufletul meu să cunoască calea lui Dumnezeu ce duce în împărăţia cerurilor.

***

Sunt mâhnit că nu trăiesc drept, dar nu pot mai mult. Ştiu că sunt sărac la minte, că am puţină carte şi sunt şi păcătos, dar Domnul iubeşte şi pe unii ca aceştia, şi de aceea sufletul meu e atras din toate puterile lui să lucreze pentru El.

O, cât de mare este mila lui Dumnezeu! Sunt un om atât de ticălos şi rău, dar Domnul mă iubeşte atât de mult. El este însăşi Iubirea şi pe toţi îi iubeşte aşa şi-i cheamă cu milostivire la El:

„Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi” [Mt 11, 28].

Această odih­nă în Duhul Sfânt sufletul o primeşte pentru pocăinţă.

Suntem acum ultimii monahi. Dar chiar şi acum sunt încă mulţi nevoitori [asceţi] pe care Domnul i-a ascuns, pentru că ei nu fac minuni arătate, dar în sufletul lor se săvârşesc în fiecare zi adevărate minuni, numai că oame­nii nu le pot vedea. Iată o minune: când sufletul înclină spre mândrie, el se cufundă în întuneric şi deznădejde, dar când se smereşte, atunci vin bucuria, străpungerea [ini­mii] şi lumina.

Cine nu se nevoieşte, cine nu se căieşte sincer, acela nu cunoaşte, nu simte harul. Dar Domnul a dat cu milostivire oamenilor pocăinţa şi cei ce se pocăiesc se mantuiesc toţi fără excepţie.

***

[…] Domnul ne iubeşte nesfârşit de mult. Aceasta se vede din Sfânta Scriptură şi din experienţa personală. Sufletul meu păcătuieşte cu gândul ziua şi noaptea, dar de cum spun: „Iartă-mă, Doamne, căci sunt tare neputincios, şi dă-mi pacea Ta pe care o dai robilor Tăi!”, sufletul îşi gă­seşte numaidecât pacea.

***

Nu de mult a fost un foc la Chilia Sfântul Ştefan. Mo­nahul acelei chilii era afară când clădirea luase foc, dar, vrând să salveze unele lucruri, s-a repezit înăuntru şi a ars şi el. Dacă s-ar fi rugat însă Domnului şi ar fi zis: „Doam­ne, aş vrea să salvez cutare sau cutare lucru, spune-mi ce să fac?”, Domnul i-ar fi zis negreşit: „Du-te”, dacă aceas­ta ar fi fost cu putinţă, sau „Nu te du”, dacă nu se putea. Atât de aproape de noi este Domnul şi atât de mult ne iubeşte.

In viaţa mea am întrebat de multe ori pe Domnul in ceas de nenorocire şi întotdeauna am primit răspuns.

Această iubire o înţelegem nu cu mintea noastră, ci prin milostivirea lui Dumnezeu de la harul Duhului Sfânt. Poa­te cineva va spune: „Aşa ceva se întâmplă numai cu sfin­ţii”, dar eu spun că Domnul iubeşte şi pe cel păcătos şi-i dă mila Sa; numai să se întoarcă sufletul de la păcat şi Domnul îl primeşte cu mare bucurie în braţele Sale şi-l duce la Tatăl, şi atunci se bucură de el tot cerul.

Sfantul Siluan Athonitul, Intre iadul deznadejdii si iadul smereniei, Editura Deisis, Sibiu, 2001

http://www.cuvantul-ortodox.ro

***